Am alergat să-mi înfig

talpa sufletului în parfum,

însă ochii s-au aninat de o pasăre, legănată de curenți

și am mai zăbovit câteva momente pe gânduri.

În zborul contemplat, m-am adunat

și mi-am dat o palmă peste față,

pentru a mă trezi la viață, dintr-un mare oftat.

Probabil, am plutit câteva minute

cu sufletul în parfum; în zare, numai o libelulă s-a ridicat în zbor,

pe când eu, adâncit în deznădejde,

un singur gând am înălțat, despre Evul Mediu și Leonardo da Vinci:

oare cum i-a trecut prin cap proiectul helicopterului,

din întrezărirea unei gâze muritoare?

Cum a muncit creierul lui?

Neuronii luau în spate elicea de lemn și o fixau pe axul

care trăgea în sus cabina… Atunci, în concepție,

elementele de compoziție erau celule strălucitoare, vii,

care i-au stors omului

energia de a mai trăi o zi în plus,

pe această planetă amețitoare.

Eu m-am simțit un gând,

furat din realitate,

de creierul lui da Vinci

și dus în Evul Mediu.

Așa, am mai scăpat de alte dureri, pentru o clipă,

deși Bacovia scria:

„O nouă primăvară

pe vechile dureri”.