Poem apărut în volumul Sunt poet în fiecare zi

Fericirea butoiului din pivniță
e legată de propria-i întunecime.
Oricât de întunecat e afară,
din cauza norilor acoperind soarele
şi a ploii care izbeşte caldarâmul,
el ştie că doagele-i țin captiv, să nu explodeze,
un gol negru şi mai mare.
Surâde liniştit butoiul.
Adăpostitul său gol
e mai adânc decât al unei părăsiri de care suferă, în lacrimi,
pe bancă, o tânără.
Mustul care-l umple îl face mai greu
şi mai închis în sine, aducând înăuntru sclipire.
Gâlgâirea inedită îi nesocoteşte întunericul
de care a fost atât de mândru
şi-i pune punct la fericire.
De supărare, s-ar izbi cu burta de pământ,
dar n-are picioare s-o ia din loc.