Astăzi, când mergeam spre mașină, câțiva tineri gălăgioși încurajau pe Spider-Man să-și continue ascensiunea pe scara exterioară a uneia dintre clădirile din incinta instituției la care lucrez: le sărise mingea pe acoperiș. Dintre toți, pe cel mai nepotrivit l-au ales pentru o astfel de ispravă: destul de durduliu, tânărul se blocase. Și de coborât și de urcat, îi era teamă – tremura ca varga. Ceilalți, coechipierii, pretindeau administratorului altă scară. „Du-te și ia-o tu!” – îl îndemn pe cel blocat. Îl derutez și adaug: „Vezi să nu faci precum Meșterul Manole! Așteaptă!”. Rebeca, o tânără care nimerise lângă mine, prezentându-mi-se, îmi spune că ea, la țară, urcă frecvent pe acoperiș. Mă surprinde prin temeritatea relatată, contrară siluetei ei subțiri ca tulpina de ghiocel.

Revin la oropsitul sorții, organizez un grup de trei – patru băieți, dau câteva indicații ca un dictator de sfârșit de secol trecut (nu trebuia să greșesc un centimetru) și tânărul în sfârșit ajunge cu picioarele pe pământ, ca după un experiment în nava cosmică.

Traseul este reluat de un Spider-Man adevărat: agil, lung și în haine ușoare de culoare albă, ca un sportsmen din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, alt tânăr se agață de treptele de fier, fără a fi nevoit să se sprijine în tălpi, în primele momente ale îndreptării la cer, determinând admirație; în câteva secunde, este sus, pe acoperiș, dar nu zărește nicio minge… După căutări atente, aruncă… două mingi bune, de piele, de tip Artex.

Cu misiunea îndeplinită, coboară între colegii lui, care, cu toții o zbughesc înspre terenul de bambilici, dornici de viață. Dacă nu întârziam într-o discuție, nu prindeam acest spectacol – aș fi urcat în mașină, conectându-mă la muzica preferată.