Omul se apuca să slujească de drept cu simbrie

în locul pe care nu-l știa nici slobodă pasăre să-i fie armă cutezătoare,

nici banul săritor pe mese,

de față cu norul de supărare dintre convivi.

Între mine și lauri, s-au adăpostit caii lui Zeus

și-l rog să dea la o parte fumul din poteci.

La Roma,

săgețile aruncate de barbari din arcuri

își vâră capetele amețite de curiozitate,

în creneluri.

În palate, amarul se bâlbâie,

încă nu este obișnuit să fie fluent –

stă cu nasul în cenușă! Mâinile roabelor îl vor ridica…

Dacă ar exista șansa

ca sufletul să se deșarte cu tot ce susține,

spațiul ar deveni surprinzător de variat.

Din vene, ar ieși pești rubinii,

iată sufletul – un veritabil purtător de oceane,

pești cu solzi lini,

pentru a putea trăi în interiorul ființei umane,

fără a face deranj prea mare.

Pamfletul e bine să aibă un fel de miraj!