Poemul avea o formă complexă, pe care, din păcate, am pierdut-o, din cauză că am rupt foile (nu știu de ce și pentru ce).
În pofida pomului
care-și înmuia coroana în toamnă,
zugrăvind apoi zarea
cu mult galben,
am surâs.
Cel care mă îndemnase să cred
că toamna nu-i decât o vopsea,
căzută întâmplător peste oraș,
îmi arăta,
așezat dincolo de timp,
tensiunea care încă
mă mai lega de versurile, anterior
lecturate. Prin autoritate,
îmi sugera beatifica viziune
a unei lumi căutând reprezentarea
în lucru,
precum ideile mele - un artist absolut
să le treacă în realitatea vieții.
Îmi imaginam
o lume insolită. În euforia ei eternă,
o planetă vie se învârtea. Aici,
orice tristețe ajunsă,
în bucurie se transforma.
În versurile mele,
a rămas scheletul melancoliei.
În pofida pomului
care-și înmuia coroana în toamnă,
zugrăvind apoi zarea
cu mult galben,
am surâs.
Cel care mă îndemnase să cred
că toamna nu-i decât o vopsea,
căzută întâmplător peste oraș,
îmi arăta,
așezat dincolo de timp,
tensiunea care încă
mă mai lega de versurile, anterior
lecturate. Prin autoritate,
îmi sugera beatifica viziune
a unei lumi căutând reprezentarea
în lucru,
precum ideile mele - un artist absolut
să le treacă în realitatea vieții.
Simțeam euforia eternă
a unei planete insolite
(rotită pe axă de mâna
lui Dumnezeu). Aici,
orice tristețe ajunsă,
în schelet se transforma.
Mijloacele de conservare artistică
a diferitelor acrobații din realitate
s-au perimat.
Mă gândesc, de pildă,
la recuzita poeților romantici,
la acele epitete și metafore,
care, fixate în aceleași tipare,
au ros în ele chiar esențele.
Pentru orice lucru,
am descoperit câte o imagine,
iar pentru imagini,
am nenumărate cuvinte.
De ce numai în meditație
pot culege roadele minții?
Toți fiorii,
care au înfrigurat pe romantici,
trec prin noi. Ei le-au așezat,
de atâtea ori, în lucruri,
încât, nerezistând acelorași tipare,
chiar lucrurile s-au destrămat.
Pentru a salva un anume decor,
au intervenit simboliștii. Deși pana lor
mai lăsa pe foaie urme de onirism desuet,
versul s-a delimitat de muzică,
pe când surprindea pasărea în aer.
Mi-am sprijinit privirea de sânii tăi albi,
desfăcuți în taină,
dar, între mine și tine,
va exista mereu o melancolie,
pe care nu știu în ce fel de cuvinte s-o înfrâng.
Uneori,
mi se pare că aerul susține,
deasupra,
eterne fericiri. Numai atunci,
pot diminua tristețile.
Iată de ce îți cer să nu-mi reproșezi
că, în versurile mele,
din ample adorații,
vor persista doar fine structuri.
