Mențiune*

Poemul avea o formă complexă, pe care, din păcate, am pierdut-o, din cauză că am rupt foile (nu știu de ce și pentru ce).

În pofida pomului 
care-și înmuia coroana în toamnă, 
zugrăvind apoi zarea 
cu mult galben, 
am surâs. 

Cel care mă îndemnase să cred 
că toamna nu-i decât o vopsea, 
căzută întâmplător peste oraș, 
îmi arăta, 
așezat dincolo de timp, 
tensiunea care încă
mă mai lega de versurile, anterior 
lecturate. Prin autoritate, 
îmi sugera beatifica viziune 
a unei lumi căutând reprezentarea 
în lucru, 
precum ideile mele - un artist absolut
să le treacă în realitatea vieții.

Îmi imaginam 
o lume insolită. În euforia ei eternă, 
o planetă vie se învârtea. Aici, 
orice tristețe ajunsă, 
în bucurie se transforma. 

În versurile mele, 
a rămas scheletul melancoliei.