Un veritabil don Quijote autohton se ilustrează în După furtună. Spațiul în care nimerește nu-i este familiar. Ne dăm seama din reacția pe care o are, asemenea unui copil care începe să cunoască obiectele din cale-i, prin a le băga în gură, iar dacă varianta nu-i reușește, se dispune destul de agresiv, cu spada în mână, precum originalul modelului care e – luptând cu morile de vânt. Numărul, în jurul căruia-și gravitează activitățile, este cincizeci și șase, probabil vârsta la care a ajuns – câte un gest pentru fiecare an împlinit. Acțiunea lui este îndreptată asupra acelor ținte, asemănătoare ca stare, supuse unui tip similar de intemperii: „Cu vestmintele ude și părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopții căutând un lăcaș de adăpost… Ajunse, fără să știe, lângă cripta învechită și roasă de vremuri a mânăstirii, de care, apropiindu-se mai cu atenție, o mirosi și o linse de vreo 56 ori în șir, fără să obțină nici un rezultat”. Dacă nu constată niciun rezultat în interacțiunea cu mineralul, se concentrează asupra factorului uman pe care speră a-l întâlni în mănăstire și să-i ceară socoteală cu vârf și îndesat. El de fapt caută un adăpost, care, dacă nu i se ivește gratuit, din mers, vrea să-l dobândească, oricum ar fi. Demersul nu sfârșește într-un punct sperat, un adăpost de ploaie, ci în arborarea unei atitudini corodante, pe care o deprinde în contrastul cu o biată galinacee, fiindcă își pune mintea cu ea, ajungând a crede că a nimerit într-o lume a găinilor, precum Harap-Alb, într-o țară a spânilor. Astfel, i se pare că față de el galinaceea recurge la gesturi pline „de caritate creștină”, tot ce a acumulat el ca om regăsește, pentru a-și depăși fobia de ploaie și de solitudine, în oricine i-ar ieși în cale, semen, pasăre sau animal.

            Protagonistul no name se lasă influențat de mediu. Ajuns în mănăstire, speră la un oficiu divin, o împărtășanie etc. Impresia e că, afectat de orbul găinilor, pe o așa vreme haină, a purces într-o incintă budistă, când începe a se îngriji de orice vietate care îi iese în cale, pentru a nu strivi prin ea vreun strămoș reîncarnat. Acesta ar fi motivul principal de a-și stăpâni pornirea de răzbunare. Totuși, ambianța este un fel de nirvana, de anticameră a morții, în care se va petrece în curând regresia sufletului către formele animale. Copacul în care se va sui denotă verticalitate din partea omului, în procesul de încărcare a propriei structuri cu atribute galinacee, în semn de empatie cu vietatea pe care doar ce a cruțat-o de la tăiere. A se fi salvat ca bun creștin de la intenția nefastă, avută anterior, presupune o cedare a atuurilor atavice, nu înspre cineva anume, ci absolut aiurea, o risipă de sine fără sens.

            Seninătatea de a fi consimțit inițial la disoluție, apoi la reconstituire pe baza unor însușiri non-umane, totuși puține la număr, confirmă decizia eroului de a renaște, indiferent de spațiu, cu orice fel de aparență, numai să redobândească eventuala milostivire divină. Viața lui, din acest moment, ia alt curs, precum aceea a muzicianului Georgescu (din nuvela fantastică La țigănci, de Mircea Eliade) care se complace în stranietatea condiției lui, frizate pe un timp incognoscibil altora. Spre deosebire de Gulliver, care nu se lasă asimilat de către pitici, personajul urmuzian agreează acomodarea, inclusiv permutarea, cuprins de curiozitate și, deopotrivă, de mustrarea interioară de a se fi ratat ca adept creștin. I se rezervă în final un post de profet în lumea zburătoarelor, despre altă renaștere.

            În piesa Furtuna de W. Shakespeare, făpturile se erijează în entități dominatoare ale evenimentelor: La Urmuz, omul exercită o anumită forță extravagantă față de unele exemplare înaripate, de la care speră a prelua posibilitatea zborului, pentru a-și asigura o anumită libertate în mișcare, sau numai pe acelea aproximativ retrograde, menite a-i amplifica limitele și, odată cu acestea, supliciul de a îndura o condiție inferioară, propice unei căințe îndelungate, necesară mântuirii. Din structura de om, îi rămâne disponibilitatea ludică, deci, retrogradează, pentru a redeveni altfel, până la stadiul de copil zbenguitor: „se sui într-un copac spre a aștepta sosirea dimineții. Ce splendoare! Ce măreție! exclama el în extaz în fața naturii, tușind uneori semnificativ și sărind din cracă în cracă, în vreme ce, pe sub ascuns, avea grijă să dea regulat drumul în văzduh unor muște cărora le introducea sub coadă lungi fâșii de hârtie velină”.

            Pe lumea aceasta, totul se plătește și, indiferent cât s-ar deghiza ori s-ar depărta de propriu-i fel existențial, nu se pune suficient de eficace la adăpost, iar în ceea ce va întâmpina, recunoaștem și nivelul de înțelepciune – îl putem evalua – la care a ajuns: se ferește de oameni, pentru că aceștia trădează și au o predispoziție atavică de a judeca pe alții, sancționându-i, fie numai verbal, fie financiar, dacă angajamentul social (serviciul) le permite. Fapta ludică, la care nu mai are dreptul ca adult, este astfel amendată: „Fericirea nu-i fu însă de lungă durată… Trei drumeți, cari la început i se dădură drept prieteni și care în cele din urmă pretextară sosirea lor acolo ca fiind trimiși din partea Fiscului, se apucară să-i facă tot felul de mizerii, începând prin a-i contesta mai întâi însuși dreptul de a sta urcat în copac”.

            Reprezentanții fiscului sunt un fel de polițiști ai vârstelor, semn că timpul nu poate fi mințit, dar totuși dreptul de a copilări se poate exercita, la orice etapă a vieții, de către orice om cu personalitate în a deveni orice aspiră a fi. Pentru a scăpa de tracul presupus de inițiative buclucașe, este nevoie ca protagonistul să se facă de râs în fața tuturor, pentru a nu mai avea ulterior decât sentimentul refacerii reputației sau al formării uneia, de la început, cu dezinvoltura aferentă intenției: „Totuși, pentru a arăta că nu le poartă ranchiună și ca să le dea în același timp o lecție fină, de tact și urbanitate, se dete jos, își scoase spada și intră de bunăvoie în lacul mocirlos și infect din vecinătate, unde înotă iepurește timp de aproape o oră; după care comisiunea fiscală, umilită și rușinată, o rupse pe loc la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate și orașe, prin munți și prin câmpii, un miros pestilențial fiscal”. Se poate spune că de aici provine oroarea de fisc.

            Finalul e demn de basmul Fata moșului și fata babei și poate fi interpretat în mai multe feluri: omul s-a stabilit în satul natal, neavând cu el decât o găină și s-a făcut „folositor semenilor săi, învățându-i arta moșitului”, iar paralel cu familia întemeiată, se va apuca de crescut găini, din rasa aceleia pe care a tot purtat-o cu el; în mod absurd, va instaura, în lumea galinaceelor, o nouă modalitate de a se perpetua, preluată de la clasa mamiferelor (fapt care estompează senzația de zoofilie conferită de text), pentru situația în care ecloziunea ar înceta ca fenomen. Protagonistul se comportă ca un profet.