Particularități de construcție a personajului Iona (Caracterizare de personaj)

Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL ETC. AL PERSONAJULUI  

Statutul social.

Statutul social al protagonistului este dezvăluit încă din incipitul textului: Iona este pescarul ghinionist care consideră că își va putea influența norocul, iluzionându-se că va putea prinde peștele cel mare.

Statutul psihologic.

Voința puternică manifestată în lupta cu fatalitatea destinului se constituie într-o constantă psihologică a protagonistului. Întregul său comportament îi relevă dorința de autodepășire, într-un mediu ostil.

Statutul moral.

Viziunea despre lumea a dramaturgului se reflectă, mai ales, la nivelul statutului moral al personajului. Adevărata măreție a lui Iona constă în faptul că el nu se dă bătut în fața unui destin potrivnic. Soluția găsită și considerată cea mai potrivită este aceea a spintecării propriei burți. Gestul său nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o evadare din propriul trup, ca eliberare dintr-un destin potrivnic. El a conștientizat, astfel, că adevărata cale spre libertate trebuie căutată în interiorul ființei.

RELEVAREA PRINCIPALEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI, ILUSTRATĂ PRIN DOUĂ EPISOADE / SECVENȚE

Conștiința limitei este principala trăsătură de caracter a personajului sorescian.  

Prima secvență.

Primul tablou îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

A doua secvență.

Conștiința limitei este evidentă și în cel de-al treilea tablou. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

Tema.

În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

Structura / conflictul.

În al doilea rând, subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

Didascalii.

Nu în ultimul rând, trăsăturile de caracter ale personajului sunt puse în evidență atât prin modalitățile directe de caracterizare, cât și prin cele indirecte. Astfel, caracterizarea directă este realizată cu ajutorul didascaliilor, Iona fiind prezentat ca „un om foarte singur care se dedublează și se strânge după cerințele vieții sale interioare”. Totodată, comportamentul și replicile personajului se constituie în adevărate mijloace indirecte de caracterizare. Astfel, ambiția și perseverența actantului sunt trăsături ce reies din faptul că Iona își petrece întreaga viață într-o luptă zadarnică, dar continuă, cu destinul.

Concluzia.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Iona rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale neomodernismului pentru a evidenția condiția tragică a omului modern.

(777 de cuvinte)

Caracterizarea Vitoriei Lipan

Creația literară „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, operă publicată în anul 1930, este un roman realist cu substrat mitic, în care personajul Vitoria Lipan devine reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului.

Modalitățile de caracterizare sunt directe și indirecte. În primele cinci capitole, Vitoria Lipan este caracterizată preponderent indirect, comportamentul său fiind specific unei muntence. Tot în partea expozitivă a textului, naratorul omniscient recurge la caracterizarea directă în vederea portretizării personajului feminin. Elementul central asupra căruia se oprește este privirea, ca oglindă a sufletului. În acest fel, naratorul dezvăluie atât frumusețea interioară a eroinei, cât și îngrijorarea acesteia: „Deși nu mai era tânără, avea o frumuseță neobișnuită în privire. Ochii îi străluceau ca într-un fel de ceață, în dosul genelor lungi, răsfrânte în niște cârligașe”.  

Statutul social.

Din punct de vedere social, Vitoria Lipan întruchipează tipologia muntencei. Familia Lipan este una de tip patriarhal, în care bărbatul face legea. Absența lui Nechifor Lipan este resimțită de Vitoria ca un dezechilibru, ca o amenințare pentru omogenitatea familiei. În acest scop, femeia încearcă să-l conștientizeze pe Gheorghiță de importanța călătoriei, de faptul că el urmează să devină capul familiei, în locul lui Nechifor Lipan. Această mentalitate patriarhală se evidențiază în relația pe care mama o are cu cei doi copii ai săi: dacă față de Minodora este mai restrictivă, în raport cu Gheorghiță se dovedește mai permisivă.

Statutul psihologic.

 Din punct de vedere psihologic, Vitoria Lipan se încadrează în categoria „sufletelor tari”. Femeia dă dovadă de stăpânire de sine. Caracter puternic, ea reușește să-și ducă la îndeplinire scopul, acela de de a afla adevărul despre moartea soțului ei. VITORIA ARE O INTELIGENȚĂ nativă, astfel încât se adaptează cu ușurință la legile lumii noi cu care intră în contact. Intuiește ce se află în sufletele oamenilor. Această intuiție îl uimește pe naivul Gheorghiță care spune despre ea: „mama asta trebuie să fie fermecătoare, pentru că poate citi gândurile omului”. De fapt, ea însăși își evidențiază această capacitate, în momentul în care i se adresează fiului: „Eu te pot ceti pe tine, măcar că nu știu carte”.

Statutul moral.

Viziunea despre lume a autorului se reflectă mai ales la nivelul statutului moral al protagonistei. Întregul ei comportament îi reflectă verticalitatea.

Principala trăsătură, relevată de două secvențe / episoade.

Inteligența și, totodată, determinarea sunt principalele trăsături de caracter ale Vitoriei Lipan.

2 EPISOADE/ SECVENȚE /SITUAȚII SEMNIFICATIVE

Prima secvență.

O primă secvență, menită a reliefa trăsăturile de caracter ale protagonistei, o reprezintă dialogul pe care Vitoria îl poartă cu Gheorghiță înainte de plecarea la drum. Acest schimb de replici constituie o formă de caracterizare indirectă, care relevă inteligența și, totodată, determinarea protagonistei. Deși Gheorghiță este încă inocent, mama adoptă o atitudine convingătoare, prin care îl conștientizează pe tânăr de faptul că, pentru el începe o nouă etapă a vieți: „„Înțelege că jucăriile au stat. De acum, trebuie să te arăți bărbat. Eu alt sprijin pe lume nu mai am și îmi trebuie brațul tău”.

 A doua secvență.

Alt episod narativ care pune în relief trăsăturile Vitoriei îl constituie momentul în care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan în râpa dintre Suha și Sabasa. Aceasta își păstrează stăpânirea de sine. Atentă la păstrarea tradiției, își jelește soțul și îi aprinde o lumânare, dar, în același timp, colaborează cu autoritățile. Acceptă să vorbească „prin sârmă” cu prefectul de la Piatra, căruia îi cere permisiunea să o lase să-și îngroape bărbatul „în țintirim”.

2 ELEMENTE DE STRUCTURĂ / DE COMPOZIȚIE

Tema.

            ÎN PRIMUL RÂND, romanul abordează următoarea temă: condiția femeii într-o comunitate patriarhală, o femeie nevoită să trăiască la confluența dintre tradiție și modernitate. În acest sens, drumul parcurs de eroină alături de fiul său Gheorghiță în ținutul Dornelor, în căutarea lui Nechifor Lipan, își dezvăluie semnificația unui traseu inițiatic, în sensul în care Vitoria se va iniția în moarte, iar Gheorghiță, în viață, urmând să preia locul tatălui său.

Conflictele din roman.

În al doilea rând, conflictul central al romanului nu constă în ciocnirea dintre cele două mentalități. Tensiunile apar atunci când noua lume capitalistă generează excese, îndepărtându-se de la valorile morale. Este vorba despre Ilie Cuțui și Calistrat Bogza, cele două personaje care au încercat să se îmbogățească prin mijloace necinstite. Aici se relevă și rolul Vitoriei Lipan. Aceasta trebuie să restabilească, prin actul justițiar, ordinea unei lumi ce era să se transforme în haos.

Perspectiva narativă.

Perspectiva narativă a romanului „Baltagul” este obiectivă, cu viziunea „dindărăt”, aparținând unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a.

Concluzia.

În concluzie, Vitoria Lipan rămâne un personaj reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului.

(762 de cuvinte)

CARACTERIZAREA OTILIEI – ROMAN REALIST CITADIN DE TIP CLASIC ȘI BALZACIAN

Creația literară „Enigma Otiliei” de George Călinescu, operă publicată în anul 1938, este un roman realist de tip balzacian.

Statutul social, psihologic și moral.

Statutul social.

Statutul său social. Studentă la Conservator, fata are sentimentul propriei libertăți, trecând peste prejudecățile mediului burghez căruia îi aparține. Are întotdeauna inițiativă într-o relație și înțelege să-și aleagă liber partenerul de viață, optând la un moment dat pentru Pascalopol, apoi pentru o căsătorie exotică.

Statutul psihologic.

Statutul psihologic al Otiliei Mărculescu este marcat de faptul că, încă de la o vârstă fragedă, rămâne orfană. Obișnuită cu luxul și răsfățată când mama ei trăia, odată ajunsă sub tutela tatălui ei vitreg, Costache Giurgiuveanu, copila începe să învețe ce înseamnă singurătatea și răutatea celor din jur. În plus, caracterul ei enigmatic provine tocmai din trecerea foarte rapidă de la gesturi ce îi reflectă maturitatea, la o atitudine copilăroasă.

Statutul moral.

Otilia s-a dovedit, prin întregul ei comportament, a fi un personaj cu o existență înscrisă în sfera moralului.

Principala trăsătură relevată de două episoade.

Inconsecvența devine principala trăsătură de caracter a personajului feminin.

Prima secvență.

O primă secvență semnificativă în acest sens, poate fi considerată aceea în care Felix și Otilia se află în vacanță în Câmpia Bărăganului, la moșia lui Pascalopol. Este momentul în care tânărul îi declară fetei dragostea lui sinceră. Răspunsul Otiliei se constituie într-o formă de autocaracterizare, ce îi relevă inconsecvența: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”.

A doua secvență.

Finalul romanului se constituie în altă secvență narativă, relevantă pentru trăsătura de caracter definitorie a personajului. În noaptea de dinaintea plecării cu Pascalopol la Paris, Otilia se furișează în camera lui Felix, cerându-i permisiunea de a înnopta alături de el. Cei doi poartă o discuție lungă despre dragoste, căsnicie și viitor, Otilia declarându-i dragostea. A doua zi dimineața, tânărul descoperă că patul în care a dormit Otilia este gol. Acesta găsește un bilețel în care fata i-a scris următoarele rânduri: „Cine a fost capabil de atâta stăpânire e în stare să treacă peste o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. Mult mai matură în gândire decât Felix, aceasta a conștientizat că nu poate fi un sprijin în cariera lui.

2 ELEMENTE DE STRUCTURĂ / COMPOZIȚIE

Tema.

În primul rând, tema e realistă, socială, urbană, autorul înfățișând imaginea societății burgheze bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Romancierul creează prin Otilia Mărculescu un personaj feminin unic. La niciun alt personaj feminin din literatura română interbelică nu se remarcă o combinație atât de omogenă de sensibilitate, cochetărie și capriciu, ca în cazul eroinei lui G. Călinescu.

Principalele conflicte ale romanului.

În al doilea rând, Otilia determină, fără voia sa, principalele conflicte ale romanului. Mai întâi, deși prin zestrea mamei sale sporește averea lui moș Costache Giurgiuveanu, tensionează relațiile dintre Aglae și frate, familia Tulea considerând-o un pericol pentru moștenirea ce, altfel, i s-ar cuveni în totalitate. Apoi, familiaritatea de care Otilia dă dovadă în relația cu moșierul Pascalopol stârnește gelozia lui Felix Sima.

Perspectiva narativă.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune dindărăt, aparținându-i unui autor omniscient și omniprezent, care narează la persoana a III-a. 

Tehnica pluriperspectivismului.

Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a personajului feminin sunt directe și indirecte. Mai mult, portretul Otiliei Mărculescu este realizat prin tehnica modernă a pluriperspectivismului. Astfel, personalitatea fetei se reflectă în mod diferit în conștiința celorlalte personaje. Pentru moș Costache, Otilia este „fetița cuminte și ascultătoare”, Leonida Pascalopol îi intuiește „firea de artistă”, Stănică Rațiu o consideră „o fată deșteaptă, cu spirit practic”, în vreme ce, din perspectiva Agalei Tulea, Otilia este „o stricată și o dezmățată”. Pentru Felix, Otilia reprezintă idealul feminin.

Concluzia.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Otilia Mărculescu rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a intenționat, prin romanul „Enigma Otiliei”, să realizeze o „Comedie umană” modernă.

(647 de cuvinte)