Sursa: YouTube
Arhive lunare: februarie 2023
Elvis Presley: You Don’t Have To Say You Love Me (1970)
Sursa: YouTube
Al. Philippide și Nichita Stănescu
Dintre români, Philippide a văzut momentul istoric (Înlănțuirea lui Prometeu), aruncând un ochi prin tunelul oranj, pe unde Stănescu Nichita intrase, pentru a schimba lucrurile, însă numai le-a inversat: câmpul a căzut ca șaua pe calul întins jos ca pământ etc. („Cu spăimântătoare viteză-am trecut prin tunelul oranj cu spăimântătoare viteză, când m-am trezit eram chiar pe câmp căzut de cal”). (Va urma)
Sfârșitul lui Jupiter
Sacrificiul pentru binele lui Adam și al popoarelor l-a spălat de orice păcat, el, Prometeu, îndurând, pe nedrept, penitența, dată de Jupiter. Deși drept, Jupiter întrecuse măsura. În pântecul pământenelor, răsăreau semizei (din stirpea lui), a căror longevitate înspăimânta natura. Planeta era un fel de rai pentru ei. Nu mai încercau să-și desăvârșească firea. Cutreierau planeta, de la un capăt la altul, aveau timp suficient, oprindu-se în țările calde, ale căror izvoare susurau blând. Fără grija muririi, umblau sănătoși, veseli pe unde voiau. Din iubirea semizeilor cu oamenii, apăruseră uriașii, al căror mers tulbura liniștea din cosmos.
Aurelian Andreescu: În tot ce e frumos pe lume
Ciocoii vechi și noi
Pofta de mâncare, amplificată la vederea oii (scoase din groapa cu jar), l-a făcut să urce pe scara lăcomiei, până la ultimul etaj; de aici, scrutând orizontul, l-a remarcat pe Dinu, învelit în păturică și numele protagonistului așa a rămas. La concerte, din lojă, a zărit o cucoană, atrasă de bal. Degrabă, un simț erotic exagerat i-a creat, cum este motocicleta cu ataș. Din mersul șaretei, a depistat un moșneag, înfipt în poartă, ca un steag. I-a intuit calitatea de boier pământean - câte fire de păr alb în cap, atâtea sate și o armată de fețe avea ca zestre. Cum pe toate, Dinu Păturică, avid de avere, i le-a furat, Nicolae Filimon a spus pe șleau, în romanul, cu titlu de sintagmă adevărată, Ciocoii vechi și noi.
Ismail și Turnavitu
Portretul lui Ismail pare a-l continua pe acela al lui Lefter Popescu, un om transfigurat de eșecul la milimetru al demersului multiplu, de a-și fi valorificat biletele de loterie: „Ismaïl este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate”. Favoriții ar fi un semn al emfazei determinate de posibilitatea iminentă a câștigului, al unui anume fel de a se fi purtat ulterior, dacă suma de bani i-ar fi ajuns în buzunare. Rochia e un deghizament pentru situația trăită, de-a dreptul ridicolă. Raritatea unui astfel de personaj de asemenea este dată de conjunctura în care a fost pus. Adunate în dreptul lui Ismail, nume de turc, al unuia care nu ar fi înțeles ceea ce a citit din bilete, toate aceste amănunte reclamă un personaj din galeria inadaptaților la o cultură sau la o comunitate, alienată celei natale. Atașamentul afectiv de un animal să-i spunem de companie e prezentat drept unul la propriu, după ce deja se configurase impresia unui atribut afectiv (devenit efectiv).
Odgonul de vapor contrastează vizibil cu dimensiunile viezurelui. Astfel, imaginea sugerează supușenie obligată a vietății sălbatice (nu are ce să mai facă, sufocată de frânghie), dar, în același timp, și distanța dintre animal și om, niciodată compensată. Recuzita în care este reprezentat Ismail se potrivește viziunii, probabil și pentru ca, la un moment dat, omul să scape de ridicolul situației, să ascundă animalul sub rochie, precum niciodată nu l-ar fi avut lângă sine.
Turnavitu, al cărui nume înseamnă „turnat în viață”, din lumea mecanicistă, căreia îi aparținea de ceva timp, astfel încât acumulase orice ar fi putut încleia piesele unui aparat de aer condiționat, beneficiază cel mai mult, din acest tandem cu Ismail, de simpatia autorului, fiind previzionat, în scurt timp, ca om și în circumstanțe mai degrabă favorabile decât rizibile. Umanizarea lui este atât de clară, încât devine vulnerabil în fața unei boli molipsitoare ca răceala și nici nu se împacă până la capăt, cu Ismail, cumva partener în afaceri extrem de ermetice pe acest considerent, al periclitării animalelor de companie. Drumurile lor se despart, finalul consfințind pe îndelete apartenența lui Ismail la lumea animală (extrem de prolifică), precum virușii care o afectează, iar pe cea a lui Turnavitu, la a fiarelor în mișcare, un robot căruia i s-a găsit în sfârșit o firavă suflare de ființă pe seama căreia să se întemeieze ca om, în peisajul citadin.
În viziunea lui Crohmălniceanu, Ismail și Turnavitu „e antinuvelă socială pe tema dependențelor economico-morale”, iar „original este și tipul de univers grotesc pe care-l creează Urmuz. În ciuda naturii ei insolite, lumea lui ne izbește printr-un aer de familiaritate tulburătoare, Ismail rătăcește în fiecare zi pe strada Arionoaiei”.
Dumnezeu observă
Luat cu treburi, Dumnezeu nu a observat, decât într-un târziu, supliciul titanului (care-și purta crucea, la fel ca Iisus). După ce își astâmpăra foamea, vulturul abia se târa pe stâncă, stingher, atrăgând atenția prin lenevia scoborâșului. „Oar ce să fie? De unde vine acest vultur hulpav?” Dumnezeu S-a tot întrebat, ciulindu-și urechile. Prin cosmos, un vaier firav palpita, ca inima pruncului Iisus. (Încă de pe atunci, Dumnezeu oglindea, în conștiința Lui fără somn, întregul timp viitor. Secolele erau strânse într-o cutie. Când avea de gând a le cerceta, scotea, de acolo, câte unul, ca pe un glob sclipitor de cleștar). Astăzi, în vremurile noastre, alpiniștii, fără a ști, își înfig pintenii ghetelor în culcușul vulturilor, pe unde rănile titanului au sângerat. În porțile raiului, Prometeu lovea cu pumnii, să i se deschidă. Sacrificiul pentru binele lui Adam și al popoarelor l-a spălat de orice păcat. (Va urma)
Pedepsirea lui Prometeu
Disputa aceasta i-a luat lui Jupiter o lună, pentru Dumnezeu însemnând o minută, iar pentru oameni, sute de ani. Astfel, pe vremea tragedienilor greci, departe de privirea pământenilor, Jupiter s-a sforțat, în ultimele lui zile de supremație, și l-a țintuit pe dârzul Prometeu, pe-o stâncă. Jupiter mergea, adesea, la vânătoare, când ofrandele muritorilor erau cam sărace. Pentru distracție, el ținea pe braț un vultur pleșuv, căruia ținta i-a indicat: ficatul lui Prometeu. El, titanul de fier, pe nedrept suporta penitența, impusă de Jupiter, precum Iisus avea să îndure propria-i soartă, îngreunată de preoții vechiului cult. (Va urma)
Prometeu și Jupiter (2)
Of, Jupiter, stăpânul fulgerului, ce s-a mai supărat! I-a făcut morală pretendentului la tron - așa-l privea pe titan. L-a acuzat că atentează la puterea absolută, prin disiparea, în limita oamenilor, a forței focului. De ce tocmai din fulgerul său a luat flacăra? îl tot interoga. A fost o ceartă, ca la țară. Am uitat să vă spun: Joe apăruse din energia cea mai apropiată de gura lui Dumnezeu și, de aceea, Îl imita, luând aminte la întreg. Avea Jupiter un fason! Zăngănea, din arme, în spatele cetelor tumultuoase de zei și manipula sectorul planetar, cu vivacitate, dar nu rostea niciun cuvânt despre altul (dăruit cu o putere mai mare). Rezonanța propriilor cuvinte s-ar fi întors în logos și L-ar fi întărit și mai mult pe Dumnezeu (Sf. Ioan scrie în carte: „La început, era Logosul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”). (Va urma)