Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.

Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate.

Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este creația literară „Enigma Otiliei”, un roman realist, balzacian, citadin, publicat în anul 1938.

            În primul rând, caracterul realist al acestui roman se evidențiază la nivelul intenționalității scriitorului, de a realiza o literatură mimetică. Într-adevăr, universul din „Enigma Otiliei” aduce în fața cititorului imaginea societăți burgheze bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, romanul dobândind aspect de frescă socială. Problematica propusă este una tipic balzaciană, anume că banul distruge etica unei societăți. Astfel, discursul epic urmărește degradarea relațiilor interumane din cauza averii.

            În al doilea rând, în linie realistă, autorul creează o adevărată galerie tipologică de personaje. Costache Giurgiuveanu reprezintă tipologia avarului, Stănică Rațiu este demagogul și parvenitul, Leonida Pascalopol este moșierul blazat, Aglae Tulea este „baba absolută”, iar Aurica, „fata bătrână”.

Dar G. Călinescu se îndepărtează de modelul său francez, individualizându-și personajele, realizând astfel o „Comedie umană” modernă. De exemplu, Costache Giurgiuveanu nu seamănă cu Moș Goriot, fiind umanizat datorită sentimentelor sincere de afecțiune față de Otilia.  

            În aceeași ordine de idei, romanul „Enigma Otiliei” își relevă dimensiunea realistă și în plan tematic, fiind abordată o temă socială, urbană: istoria unei averi, a lui moș Costache Giurgiuveanu.

O primă secvență narativă semnificativă pentru problematica romanului, poate fi considerată cea a jocului de table. Autorul realizează portretele Aglaei şi moșierului Pascalopol. Aglae Tulea, „baba absolută“, cum o numeşte studentul Weissman, se numără printre părinţii Otiliei, dar ca un geniu al răului. Această răutate o afişează chiar la sosirea lui Felix, când îi spune lui Costache Giurgiuveanu: „N-am ştiut că faci azil de orfani“, apoi adresându-se lui Pascalopol: „O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?“. Aglae este apucătoare tot la modul absolut. Atunci când îl loveşte damblaua pe fratele ei, îi ocupă casa milităreşte, ca să nu înstrăineze ceva din casă „stricata de Otilia“. De altfel, Aglae vedea în Otilia pe rivala principală a copiilor ei, care suflă partidele Auricăi, pe care o dojeneşte că nu este mai înfiptă la bărbaţi ca Otilia, iar indiferenţa băiatului ei Titi faţă de preocupările intelectuale o motivează cu această maximă elaborată de ea: „Cine citeşte prea mult, se scrânteşte“. Ea este atât de rea, încât îşi părăseşte soţul, pe Simion Tulea, într-un spital de boli mintale.

Un personaj interesant este moşierul Leonida Pascalopol, un ocrotitor discret al celor doi orfani, Otilia şi Felix, care nu ştie dacă o iubeşte pe Otilia ca părinte sau ca bărbat. Criticul Pompiliu Constantinescu îl consideră „moşierul blazat, idealist“. La întrebarea profesorului universitar Felix de ce s-a despărţit de Otilia, Pascalopol îi răspunde: „eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte şi era o chestiune de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi… pentru mine este o enigmă“.

            A doua secvență narativă, semnificativă pentru modul original în care G. Călinescu tratează tema moștenirii, o constituie scena priveghiului înainte de vreme. Într-o zi foarte călduroasă, moș Costache leșină. Aflând de subitul atac de cord al fratelui ei, Aglae Tulea, sperând într-o moarte apropiată a acestuia, cheamă doctorul și merge la Giurgiuveanu acasă. Deși bătrânul nu avea nimic, Aglae și Stănică Rațiu fac tot posibilul pentru a-l aduce într-o stare gravă, mâncând de față cu el toate bunătățile pe care moș Costache le-a agonisit. Aflați în camera bolnavului, membrii familiei Tulea, Stănică și medicul încep un necuviincios joc de cărți, în timpul căruia toți vorbesc, indiferenți la starea de sănătate a bătrânului.

            Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă i la nivelul elementelor de structură i de compoziție. Astfel, incipitul și finalul sunt realizate pe baza unei relații de simetrie, textul având aspectul de univers ficțional închis, ca trăsătură specifică prozei realiste. Circularitatea romanului este dată de imaginea străzii Antim din București și a casei lui moș Costache Giurgiuveanu, văzută prin ochii lui Felix la venirea lui în capitală și aproximativ zece ani mai târziu. Romanul se deschide în manieră balzaciană, prin fixarea cu exactitate a cronotopului: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat într-o uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre Sfinții Apostoli”. Finalul romanului are aspectul unui epilog, care surprinde personajele antrenate în conflictele centrale. Cititorul află că Stănică Rațiu a divorțat de Olimpia, căsătorindu-se cu Georgeta, Felix Sima a ajuns un medic renumit și profesor universitar, alegând o căsătorie interesată. Felix Sima se întâlnește pe tren, în drum spre Constanța, cu moșierul Pascalopol, de la care află că acesta a divorțat de Otilia, care s-a căsătorit cu un conte exotic în Argentina. Pascalopol îi arată lui Felix o fotografie cu Otilia, în care acesta nu mai descoperă fata enigmatică de care se îndrăgostise odinioară, ci o femeie într-adevăr frumoasă, dar „învăluită într-un aer de platitudine feminină”.

            Conflictul central al romanului este unul exterior și constă în lupta dată de clanul Tulea de a intra în posesia moștenirii bătrânului Costache Giurgiuveanu. Mai poate fi identificat și un conflict interior, erotic, traversat de Felix Sima. Acesta este cuprins de gelozie din cauza atitudinii prea familiare pe care Otilia, fata de care se îndrăgostise, o manifestă față de maturul Leonida Pascalopol.

            Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune dindărăt, aparținând unui narator omniscient, omniprezent, ce narează la persoana a III-a.

            În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului. 

(979 de cuvinte)

Drama postbelică: „Iona” de Marin Sorescu

            Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

            Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA TEXTULUI STUDIAT ÎNTR-UN CURENT CULTURAL / LITERAR/ ÎNTR-O PERIOADĂ SAU ÎNTR-O ORIENTARE TEMATICĂ

            În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

            În al doilea rând, caracterul neomodernist al piesei se evidențiază prin trimiterile intertextuale pe care le conține discursul dramatic. De exemplu, moara de vânt părăsită, pe care Iona o descoperă în burta Peștelui II, amintește de personajul Don Quijote al lui Cervantes, cel care se luptă cu morile de vânt, la fel cum cei doi pescari care duc câte o bârnă în spate reprezintă o sugestie a mitului lui Sisif. 

PREZENTAREA A DOUĂ SECVENȚE / EPISOADE DRMATICE RELEVANTE PENTRU TEMA TEXTULUI STUDIAT

            Primul tablou îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

            Cel de-al doilea tablou îl surprinde pe Iona captiv în burta Peștelui I, spațiu în care descoperă întunericul drept singura realitate perceptibilă. De fapt, personajul caută să se salveze de starea de solitudine prin logos, exprimându-și dorința de a fi liber: „Fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să tac. Să-mi țin gura. Nu mi-e frică”. Cuțitul pe care-l găsește în burta peștelui simbolizează iluzia ființei că se poate libera. De aceea, Iona va spinteca burta Peștelui I care, între timp, a fost înghițit de Peștele II. În tabloul al III-lea, aflat în interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

            DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

            Modernitatea operei lui Marin Sorescu se relevă și la nivel structural și compozițional. Subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

            Deși își subintitulează piesa „tragedie în patru tablouri”, textul sorescian nu păstrează aproape nimic din trăsăturile acestei specii, autorul recurgând la un amestec de categorii estetice, combinând elementele de dramă cu cele ale comediei și ale teatrului absurd. De asemenea, dramaturgul renunță la acte și scene, rolul didascaliilor fiind minimalizat.

            În concluzie, opera literară „Iona” de Marin Sorescu rămâne, în istoria literaturii, un punct de reper pentru formele de manifestare ale dramaturgiei din perioada postbelică.

(739 de cuvinte)

Aș fi plecat dinspre starea mea,

vibrantă ca un plan și destul de intens urmărindu-mă,

înspre dispoziția sufletească

a unuia dintre personajele

pe care le urmăream dând pagini,

numai să mă sustrag prezentului în care,

iată, plăteam chirie.

Imaginile trecutului

stăruiau ca o pânză pictată în aerul blând

al camerei. Mi se părea

că nu pot curăța vopseaua uscată

de pe unele scene;

dăruit cu un har instantaneu de artist plastic,

aș fi refăcut,

în loc,

schița nouă a unui gest, însă în culoarea locală.

Îmbinam prezentul cu trecutul la nivel imaginar,

iar în voință,

ideea viitorului liber de griji deschidea uși întunecate.

Clipe din prezent se întretăiau cu fire din viitor:

în locul pomului,

instantaneu se instala întâlnirea unui cuplu;

răsfoiam jurnalul:

starea (pe care trebuie s-o fi avut) traducea

altfel știrile, cu nostalgia celui care,

altădată, făcea parte din ele.

Dar pentru a capta o astfel de variantă,

potențial seducătoare,

când nu mai reziști preocupărilor și tumultului

devastator al tinereții,

aveam nevoie să parvin.

M-am ridicat de la masă,

înspăimântat de gânduri,

m-am dus la fereastră

și am privit afară, în stradă:

dintr-un camion de armată,

câțiva oameni descărcau dulapuri cu oglinzi,

un pian surd și o masă.

Nerecunoscându-mi, la început,

chipul răsfrânt într-una dintre acele oglinzi,

am deținut posibilitatea, pentru prima dată,

de a-mi analiza trăsăturile fizice,

dintr-un unghi de vedere neutru.

Când mi-am dat seama

că mă analizez la urmă pe mine însumi,

am resimțit o senzație puternică de înstrăinare.

Am scos capul pe geam

și, plin de amploare,

am strigat oamenilor să rămână pe loc

și să mă aștepte, cu povara în brațe,

pentru a nu da, fără să vrea,

ocazii cristalului să exerseze furtul de identitate

în funcția oglindirii

(care-i aparținea ca o apă).

Am insistat ca oamenii să rămână pe loc,

dar n-am fost auzit

și imaginea mea a fost dusă mai departe

(și de prezent), pe brațe străine,

într-un vechi ungher (unde nu se mai visează,

precum pe fundul corabiei lui Iona,

la posibilități de amânare a misiei).

Asimilasem cămăruța

(pentru care plăteam chirie)

ca pe un segment interior: datorită visului,

care mă decupla,

frecvent,

de la realități dezagreabile,

aduceam, la fereastră, fluturi în ianuarie geros

și, în locul razelor, mult așteptate,

părul blond în stare mobilă,

ca în fugă pe miriști, vara, al unei mirese.

Trecea viața pe dinainte ca un film,

căruia nu-i puteam înlocui personajele

și încrengătura de relații, decât retușând pelicula.

Mă depărtam de întâmplări,

numai în măsura în care fapte curente

(de o forță similară,

căci, sub parametrii de tensiune existenți,

nu se mai schimba nimic)

înlocuiau, ca într-un puzzle, pe cele vechi.

Tăria evenimentelor noi,

majoră precedentei,

impunea,

în detrimentul desenelor anterioare

(care se erodau în consecuția impactului),

esența unei relații,

din care să fi răsărit aparența altor episoade.

A doua zi,

am ieșit în oraș, sub auspiciile unui sine angelic,

deși întrebările despre plata chiriei,

pe care gazda mi le adresa pe scări,

mă importunau în avânt,

sporind aversiunea

pe care deja începusem

s-o am față de gazdă; această femeie,

care flecărea mult,

avea în jur de șaizeci de ani.

Ori de câte ori mă revedea

(se întâmpla să întârzii cu plata),

mă bârfea cu portarul imobilului.

Intențiile mele

(de a o evita)

erau insuportabil de mari,

însă de-o măsură care ar fi încăput

în capacitatea de pășire,

ca pe moi perne,

a unei pisici aristocrate.

În colțul străzii,

l-am zărit pe unul dintre oamenii

care au cărat dulapul cu oglindă.

L-am întrebat nu despre obiect în sine,

ci despre efectul răsfrângerii mele

în oglindă: cum i-am părut?

„Oglinda a fost ocupată și depășită, în cadrul ei,

de supărarea ca lacrima de pe fața dumneavoastră.

În legătură cu trăsăturile, nu țin minte mare lucru”.

În virtutea acestui răspuns,

m-am decis în ce fel voi acționa pe viitor.

Oricum, nimerisem pe o stradă simplă.

Puterea de a decide în destin

o posezi numai în momentul în care te hotărăști,

dintr-un punct spațial,

să te îndrepți într-o direcție sau alta.

Cu tine, atunci,

se intersectează multiple direcții

și de voința proprie depinde numai traseul,

nu și particularitatea acestuia

care deja este instaurată

și trebuie să-i înduri patina.

„Domnul, de unde crezi că te știu?”,

m-a întrebat preopinentul meu.

„Din acea distanță care,

parcursă cu o viteză enormă,

nu este observată”. N-a fost răspunsul corect.

„Te recunosc după același nivel de îngrijorare

la care au urcat trăsăturile chipului tău: sub ele,

susținându-le, în prezent,

să nu recadă în amintire,

mi s-au răsfrânt palmele; eram în lift,

iar trăsăturile feței tale,

încremenite parcă în oglindă,

atingeau etaje superioare de frustrare.

Se depărtaseră de sursă,

precum raza, de stea

și, aproape de propria eclipsă,

căutau mijloc de regenerare

în vestigiile condiției mele de hamal în port

în care mă exersasem atâta vreme și pe care le mimam,

ajutându-mi colegul să se mute.

După o balistică anume a circuitului de imagini,

te-am localizat. După tabieturi deduse,

te-am așteptat aici, la colțul străzii”.

Cât mai repede era nevoie să-mi diminuez supărarea,

de la faza unei lacrimi, la cea de umbră firavă.

Mi-am schimbat unghiul de vedere și,

dacă mai mult discordia în sine cu doamna Ioana

(gazda mea)

devenea vehementă,

trebuia,

în schimb,

să-mi asigur prezența mai multor elemente

circumstanțiale,

pentru a o reprima.

(Va urma)

Inima, 
ținând în brațe apogeul sufletului,
palpită animat,
în aplauzele muzelor,
care, fără a cânta poetului, 
riscă a rămâne afișe pe stâlpi...

Cu tălpi ușoare,
prin fulguiri și ploi,
s-a întors primăvara -
tolănită în șezlong, 
deja își numără păsările cocoțate în pomi
și le dă glas vesel în pieptul ca suveica. 

Astăzi, 
când pământul n-a rămas într-un picior să țopăie pe axă,
precum așteptară demonii dezastrului,
ci, iată-l! învârtit de mâna Domnului, 
dă uitării stânca pe care însuși Prometeu a zăcut, 
de ce, vestalelor, vă faceți bagajele,
pentru a urca în miraj? 
(Va urma)
  

Un moșneag bate vehement 
în poarta fiilor,
care nu mai veneau să-l vadă, 
cam de multă vreme. 
Cocoșul (din brațele bătrânului) 
slobozea, peste sat, 
sunetul consacrat (Cucurigu!)
și pe toți din casă i-a deșteptat. 
-Cine o fi, ai? se întrebau,
cu ochii cârpiți de somn, 
fiii lui cei mari. 
-O fi tătâne-tău - răspundea, 
cu dispreț, 
consoarta unuia...
-Atunci, nu ies!
-Este păcat de bietul cocoș.
I-auzi-l cum trezește satul.
De mâine, fii sigur, 
vecinii vor căuta chiorâș la noi.
-Ho, mă duc la poartă! 

-Dar bine, mă, 
îi strigă părintele, când îl zărește,
D-apăi dacă nu vine Mahomed la munte...
-Vine muntele la Mahomed! îi ia feciorul 
vorba din gură. 
-Ești bine, sănătos?
-Sunt cu muierea pe cap!
-Apăi, băiet dragă, 
eu atât am vrut a ști. Mă întorc,
la maică-ta, 
cu vești, deîndat'. 
(Va urma) 

Sub semnul melancoliei își va fi scris Alex Gregora volumul, sugestiv intitulat mi-e toamnă, mă văd înger (Editura PIM, 2023). Peisajul pe care-l vizualizează, mai mult cu sufletul, este presărat de zborul păsărilor înspre țările calde (acolo unde își vor construi noile cuiburi). Rememorând evenimentele propriei vieți, poetul descoperă și urma păsărilor preistorice, dintre care unele, precum Phoenix, au intrat în mitologie, datorită fascinației pe care au exercitat-o asupra imaginației fecunde a oamenilor. Într-un mediu natural, mereu în expansiune și relevant prin legătura cu trecutul îndepărtat, principalul obiectiv devine, totuși, regăsirea iubitei: „foșnetele unor urme / se transformau în copaci africani, / în păduri lepădate de odihnă, // nu întrebam de unde atâtea jivine pietrificate / a trebuit să am o lumină / din lumina / trupului tău zidit cu lumină” (Am început). Ultimele versuri insinuează eventualitatea unui sacrificiu anterior (a contribuit la sublimarea în lumină a femeii iubite, renunțând la unele plăceri personale), însă în date platonice, mai puțin tragice decât în balada populară, Meșterul Manole. Ipostaza pe care poetul și-o asumă este asemănătoare aceleia lui Dante din Infernul (când, însoțit de umbra lui Vergilius, bardul florentin nu contenește a o căuta pe Beatrice).

Poemul central este, evident, acela care dă o parte din titlul volumului, mi-e toamnă. Ambianța duală (realist – religioasă a versurilor) confirmă dezlegarea eului de tot ceea ce și-a propus să înfăptuiască (să devină lumină, pentru a se alătura iubitei de altădată, zidită ea însăși în lumină), întrucât nu-și poate înfrânge limitele corporale. Autorul se vede a fi numai jumătate din Iisus. Dacă ar fi supus crucificării, lui numai un braț i s-ar bate în piroane, iar pentru intrarea în rai, nu se admit jumătăți de măsură. Pentru a scăpa de ciuntirea morală (este conștient că a păcătuit, fără să fi vrut) în fața Sf. Petru, deținătorul cheilor raiului, se va mântui prin fapte bune și spovedanie. Față de Dante, care spera la dobândirea grației divine, prin smerenie, pentru a o reîntâlni pe Beatrice în lumea umbrelor, Alex Gregora, inspirat de opera lui Publius Ovidius Naso, se gândește (și) la un subterfugiu: se va deghiza în pasăre. Astfel, sufletul lui va avea acces la paradis, nemaifiind recunoscut și dojenit de către îngerii adunați în ceată (într-un spațiu, intermediar cerului și pământului). Între timp, decât să nutrească speranțe deșarte, precum aceea de a putea ajunge, vreodată, la statura morală a lui Iisus, poetul preferă a experimenta ceva ce îi este la îndemână, ascetismul, coborând în sine, în propria lume interioară, asemenea lui Homer, care, lipsit de văz, vehicula în minte un adevărat cosmos: „de lumină mă lepăd și devin orb, / mă răstignesc în întuneric / având un braț mai puțin / într-o adunare de îngeri / încep zborul de pace și mă schimb în pasăre / însă caut cerul până la capăt, / mândru și frate unui val de umbră (mi-e toamnă). În cele din urmă, precum Lucian Blaga mărturisea în Gorunul (o ars poetica expresionistă), integrarea în natură va fi sigură și trebuie privită ca un dat firesc, aproape ca un joc (variantă propusă de Tudor Arghezi, în De-a v-ați ascunselea). Spaima de moarte este evitată printr-o listă lungă de preocupări, pe care Alex Gregora o întocmește în spirit ludic, visând (cu ochii deschiși) că li se va dedica sub pământ: „deodată ajung ogor verde și apoi spic / de veghe unor maci roșii / și mușuroiului de cârtiță din același timp / mi-e toamnă și aud roua”.

Totuși, Alex Gregora are o teamă, aceea de a dispărea cu totul de pe suprafața pământului. De aceea, își continuă periplul fictiv. Indiferent de ceea ce va întâmpina în lumea de apoi, măcar aici, pe ogorul pe care, astăzi, îl străbate cu energie, va rămâne o urmă, o parte din ființa lui, fiind sigur de propria abilitate de a renaște, chiar dacă numai sub formă vegetală. Această posibilitate devine mângâierea lui intimă, pe care o cântă, liberat de angoase, în mijlocul grădinii. Atitudinea nu este departe de aceea pe care o regăsim în elegiile semnate de Rumi: „O urmă de-a mea se va strecura în existența plantelor / ca un alergător al jocurilor adorației / și-i va răsări Dumnezeu rod asemenea ei / și va crește / și se va înmulți / și-i va însămânța / adâncul și toate deslușirile pământului, // într-o brazdă de ogor / urma mea va deveni grâu sălbatic / într-o poiană de lângă râu” (O urmă).

            Maniera de scriere, deși tema este gravă, relația dintre viață și moarte, încorporează, deopotrivă, elemente biblice și ale universului mărunt. Cu acest volum (dedicat „nepotului nostru, Sebastian – Gabriel”), Alex Gregora își exprimă viziunea asupra vieții. Ritmul delicat al versurilor vine dintr-o anume stare, deprinsă în timp, de a privi în urmă fără mânie.

Eul vorbitor, 
cel din adâncul ființei mele, 
cum și-ar fi făcut loc în ou, 
dacă ar fi fost pasăre să fiu? 
Ce vorbe nu și-ar fi spus, 
dintre acelea pe care mie 
mi le înșiră, 
fără încetare,
în gând? 

Cu adevărat, 
pasărea nu ar fi avut 
o inimă suficient de mare, 
pentru a primi fluxul de sentimente, 
ale eului efervescent, 
abătut, 
din cosmos,
asupra oricărui corp, 
de către Dumnezeu. 
Dezamăgirea, tristețea și angoasa 
ar fi rămas pe dinafară. Atât de împovărat,
nici vulturul nu ar fi aterizat pe crestele pustii -
ar fi fost îngenuncheat și zdrențuit, 
ca sufletul meu, astăzi.