Comuniune



Ceea ce scrisesem despre absență 

se ridicase deasupra mea. 

De aceea, 

preîntâmpinam reticent, 

ștergând o parte din amintiri.

Începusem să rezist ideii

că ele încolțesc din lucruri,

îndepărtându-mă de realitate. 

Se prelungeau în mine 

ecouri de veri.


Uneori, îmi imaginam

că vârful peniței este un colț de fiară flămândă. 

Numai atunci, puteam diminua tristețile,

gonindu-le ca pe turme, în trecut.  


Nicicând, alături de mine,

nu pot muri crânguri, 

deșii pomii apleacă, 

pe tărâmuri mai calde,

ramuri pe care stau păsări. 


Motivul mi l-a dat o frunză, 

din faldul zilei căzută. 

Ca minut, mă văd împins în față 
de o întreagă eternitate și încep să trăiesc în condiția lui. 
Atât de rapid mă prăpădesc, 
încât mă întreb ce rol am eu în țesătura timpului, 
eu, care n-am simțit un strop din fericirea universală.
O cauză a prăbușirii mele 
o văd în capacitatea mea de a traversa tot pământul și cosmosul,
închizând în durata mea, la poli, grija eschimosului de a-și ridica un iglu. 

O, iubita mea, 
cu o față aducând asemenea celor plecați demult dintre vii,
mă ceartă. Mă fixase într-o îmbrățișare soră cu moartea, 
căreia în vis nu-i scăpam.
I s-a părut că peste imaginea ei, 
gândurile mele au adus, cu fiecare zi dată de cosmos, 
figuri noi și acolo unde a ajuns, 
printr-un accident de cale ferată, 
încă o dată s-a văzut îngropată.