Comuniune



Ceea ce scrisesem despre absență 

se ridicase deasupra mea. 

De aceea, 

preîntâmpinam reticent, 

ștergând o parte din amintiri.

Începusem să rezist ideii

că ele încolțesc din lucruri,

îndepărtându-mă de realitate. 

Se prelungeau în mine 

ecouri de veri.


Uneori, îmi imaginam

că vârful peniței este un colț de fiară flămândă. 

Numai atunci, puteam diminua tristețile,

gonindu-le ca pe turme, în trecut.  


Nicicând, alături de mine,

nu pot muri crânguri, 

deșii pomii apleacă, 

pe tărâmuri mai calde,

ramuri pe care stau păsări. 


Motivul mi l-a dat o frunză, 

din faldul zilei căzută.