Pentru a cosmetiza salcâmul mov și bolta, am împrumutat o scară de aluminiu (retractilă) de la vecin.

Am reglat scara la o înălțime considerabilă. M-am așezat ca pe scaun, în vârf. Văzându-mă fără niciun sprijin, fiindcă tăiasem creanga de care mă prinsesem, m-a apucat o stare de rău (de înălțime), care mă blocase: credeam că, dacă îmi retrag piciorul, de pe o parte a scării, pentru a coborî pe cealaltă, voi cădea.

Mi-am adus aminte și de povestirea d-lui Pospai, care, prin 1979, pe când era reporter la radio, a urcat în vârful unui furnal, care urma a se da în uz: cum i se părea că turnul acela (de 300 de metri) se clatină și așa era – i s-a confirmat, când a ajuns jos, de către un maistru (că turnul, la înălțimea aceea, are, într-adevăr, o ușoară deplasare de jumătate de metru). Mi-a revenit în minte și fotografia aceea cu muncitorii de la zgârie – norii americani (de prin anii douăzeci ai secolului trecut)- cei care stau în fund pe schelă sau întinși pe spate, lecturând ziarul etc. Toți, dar absolut toți, inclusiv dl Pospai, de sus, de unde înțepenisem de spaimă (cu scara între picioare) – cum nu îndrăzneam să mă mai mișc și a pune din nou piciorul pe pavelele terasei devenise o realitate atât de îndepărtată – , îmi păreau Eroi (da, cu literă mare!).

Atâtea înălțimi (gândurile la alpiniști – aluzie la filmul cu Silvester Stallone -, la muncitorii de la zgârie – nori ș.a.) se adunaseră în mine, încât îmi era teamă să nu-mi dea brânci de pe scară.