La umbra lămâiului, 
primele vorbe pe care ți le-am spus 
au stors din amintiri trecutul oțetit. Ai crezut 
că este sucul de la o lămâie, spartă de ciocul 
unei păsări zburând înspre zare, 
la apropierea noastră. 
Când am concluzionat: „De acum înainte, 
dăm pagina mai departe!”, ți-ai dat seama
că tot (ce în aer a fost pus de vibrația vocii)
a fost adevărat și m-ai oprit 
să mai adaug vreun cuvânt. 
Aveam de gând 
să-ți recit din Eminescu, 
dar cum pe gură aveam mâna ta, 
stihurile lui m-au dus 
mai sus decât luna mijind în plopi
și m-am pierdut ca un zmeu, în cerul sufletului meu...
Așa mi s-a părut, 
că luasem distanță față de pământ, 
precum Ghilgameș în carul divin,
pe când, prins cu brațele de ramurile de măslin, 
te priveam în față. 
Să te fi știut când trupul tău răsuna de emoții, 
am fi fugit la țară.
Acolo, am fi fost gazda fiecărui anotimp...
Primăvara, ne-am fi ascuns în florile de pomi.
Cu focul nostru, al unuia pentru altul, 
am fi derutat albinele, care ne-ar fi pus 
mierea în palme. 
Vara, sub salcâmi, 
ne-am fi îmbrățișat, 
după ce, în apă curgătoare, 
ne-am fi curățat trupurile,
înfometate de dorința de a fi părinți.

Îl însoțeam cu mândrie pe domnul profesor: strălucea ca un zeu, care, spre uimirea celor care-l zăreau, coborâse, pentru câteva momente, din cerul literaturii, pe care-l stăpânea cu forța frazei scrise.   

Era prin anul 2000… Atunci, mi-a spus aceste vorbe, care, poate, aveau să-mi explice propria-i intrare în eternitate (la un interval de peste douăzeci de ani):

-Toată lumea se întreabă de ce a murit*, cum s-a întâmplat, dar nimeni nu pronunță: Atâtea zile i-au fost date lui, gata! s-a terminat ața de pe mosor”.

Vă dați seama că la aceste vorbe mă gândeam, pe când, în biserică, stăteam la capul domnului profesor. De fapt, niciodată, în discuțiile pe care le-am purtat cu dumnealui, poate cu excepția ultimelor două convorbiri telefonice, nu s-a temut nici de vârstă / boală, nici de moarte. Nici nu se gândea. Era un spirit falnic, un gorun cu vârful în cosmos.

Vorbele mă remontau pe mine în fața acestui moment tragic, datorită bărbăției pe care o conțineau și-mi arătau, încă o dată, deși nu era nevoie, cine a fost DAN CRISTEA – un bărbat frumos și elegant, deștept (minte brici!) și afabil: așa s-a dus în fața lui Dumnezeu („pe mine mă iubește Dumnezeu!” – îl auzeam frecvent exprimând această încredere în Cel de Sus), cu zâmbetul lui specific, pe care nici ultima grimasă nu l-a șters.

I-am sărutat fruntea – atât de rece! – , când mi-am luat rămas-bun, pentru totdeauna, de la un geniu distins și sunt atât de fericit că l-am cunoscut! Îi invidiam pe cei care l-au întâlnit pe Eminescu (pe care domnul profesor îl prețuia – voi mai scrie pe blog, despre ce mi-a spus despre Eminescu), dar eu l-am cunoscut pe DAN CRISTEA și i-am fost aproape și știu că avea încredere incomensurabilă în mine, pe toate planurile.

*(Decedase, pe teren, un fotbalist promițător).