Să auzi tăcerea atâtor momente
care se fac ore
și să nu le poți deloc înșela
cu un extaz minor
sau cu alt motiv care să te ridice din pat
și drept în fața soarelui să fii,
sulița care-l înfruntă.

Să încerci măcar să dormi
și să nu poți,
să-ți zboare mintea la cum ai picta
o damă cu pălărie bleu
într-un decor lacustru,
iar tu să nu știi să tragi
nici măcar o tușă pe pânză.

La un pas de tine,
dar prin filtrul numit șansă,
e varianta de a fi independent,
cu o pungă plină de gologani
sau cu o vârstă mai înaintată
care să te ducă la pensia binemeritată —
și aici e o condiție:
să fii sănătos
și să trăiești cât mai mult.

Pe urmă, în neant,
gura îți tace,
precum a regilor și împăraților,
a faraonilor
sau a îmbogățiților vremii tale.

Să stai pe vecie cu ei,
într-un numitor comun,
să stai într-o matematică dreaptă
și să nu ai cunoștința faptului,
deoarece creierul, 
care putea prelucra
întruna realitatea,
putrezește,
se năruiește ca umbra piramidei
când o lovește întunericul zglobiu
al deșertului lung,
răscolit de setea turmelor
diverselor viețuitoare.

Ca să tragi linie
pe sub toate cele care te frământă dimineața,
spui Tatăl nostru,
ca să le preia El 
și ție să-ți asigure măcar bucuria
unei zile care începe astăzi,
cu îngrijorări multiple.

Să duci felina la veterinar,
că stă cu lăbuța suspendată,
sau, imediat, de pe laptop,
să colinzi prin online.