I.

De ce Iisus nu vindecă toți orbii, ologii?… De ce este de preferat excepția, de ce nu totalitatea să beneficieze de minune, binefacere și vindecare? Asta ar fi întrebarea, în termeni secularizați, deși nu sunt sigur că la întrebările de acest fel, cu sursa în textele scripturale, se poate răspunde în limbajul și cu sensurile lumii secularizate.
Cred că minunile privesc cazuri singulare din cauza grijii de a nu perturba timpul și limitele stabilite pentru durata acestuia. Este ca și cum s-ar cere ca lumea să atingă vârsta care i s-a prescris înainte de termen. Nicio apocalipsă nu poate avea loc înainte de termen, deși în cursul lumii oamenii mor pe rând, iar generațiile la fel…

II.

O minune nu schimbă legea, este doar un caz singular, aparte, nu transformă și nu neagă direcția lumii. Dacă ar fi vindecat pe toți orbii, Iisus ar fi schimbat legea atunci când aceasta nu ajunsese la capăt. Or, cum spune El însuși, nu a venit să schimbe legea, ci s-o împlinească. Lumea nu ajunsese la capătul timpului hărăzit. Acesta este și sensul minunii: ceva contrar legii, dar care, în ciuda contradicției, nu este o negație și nici afectare. Putem dezbate o astfel de situație în literatură. Ceva de felul acesta are loc în Marile speranțe, romanul lui Dickens, ceva de felul minunii, atunci când personajul primește în chip miraculos un capital misterios.

De ce Iisus, vindecând orbul care a venit la el, nu a redat vederea tuturor de pe pământ, celor care aveau aceeași boală? Doar era Dumnezeu! Să fi fost credința „oarbă” prețul vindecării? Dar poate că toți orbii care s-ar fi vindecat, din toată lumea: dacă s-ar fi trezit că văd, deodată, și-ar fi dat seama că este o minune, că există cu siguranță un singur Dumnezeu (monoteism) – împreună cu vederea, prin forță divină, să fi primit și informația de a fi crezut în cine trebuie, nu în mai mulți zei (păgâni).

Se va spune: Iisus doar le-a arătat calea, dar ecoul minunii, pe acea vreme, când se circula și comunica atât de greu, se putea stinge la primul sat sau oraș; câți martori să fi asistat la minune? Desigur, Iisus era și om, se zbătea să înfrângă firea, să-i dea zorii redempțiunii (mântuirii), trăindu-i limitele, luptând în interiorul ei să o ridice din tentația păcatului, a traiului instinctiv, dar, totuși, era nevoie de mai mult, fiindcă tot prin forța cuvântului scris, a Bibliei, faptele lui extraordinare (în special, vindecările) au convins definitiv, în timp îndelungat, din păcate (mai precis, peste trei secole și…).

P.S. Aștept răspunsuri, în special de la filosoful Ion Militaru

La începutul anilor 90…

M-am trezit (și eu) invitat la… Calafat.
S-a organizat o ieșire pe Dunăre, cu șalupa.

Aveau să ne cânte câțiva lăutari, dintre care violonistul – un om blajin, lung și slab – a acompaniat-o (în tinerețe) pe Maria Tănase – despre marea interpretă, fiecare dintre noi am avut câte ceva de întrebat (răspunsurile au fost caracterizate de admirație, interlocutorul nostru parcă o avea în față și vorbea atât de sfios, ca despre o zeiță a pământului românesc).

Violonistul putea cânta, de acum înainte, oricum, pentru că nouă, celor care îi aflasem traiectoria profesională, improvizațiile sau rateurile ni s-ar fi părut execuții măiestre: doar a făcut parte din trupa Mariei Tănase! Și chiar avea probleme cu vioara (era destul de șubredă, din cauza vechimii) – se auzea încet, dar noi făceam liniște, pentru a admira arta interpretativă!
Când a răsunat o sârbă, cineva a inițiat hora, bătând cu pantofii eleganți , stil ciocate, în podeaua de lemn a șalupei. I s-au alăturat, pe trepte*, și alții (pe treptele șalupei).
Pașii aceia de horă îmi răsunau în amintire, când, zilele trecute, am făcut o croazieră pe Dunăre, la Orșova.
Despre acei oameni, știu ce s-a întâmplat: unii au ajuns la senectute, alții, în pământ, dar din podea va mai fi rămas ceva, un lemn măcar? Mai rezidă urma tocurilor undeva?