După ce s-au tras salve, în onoarea profesorului (a primit Ordinul Naţional Serviciu Credincios în grad de ofiţer), doamna Elena, cea care l-a ajutat, în ultimul an, a venit lângă mine:
-M-au trecut fiorii, când am auzit salvele. Mi s-a făcut pielea ca de găină.
De fapt, cu toții am fost emoționați.
Medicul Bubenek, despre care știam din convorbirile frecvente cu domnul profesor, se afla, de asemenea, în apropierea mea: „Nu mai am și eu cu cine să schimb o vorbă!” – mi-a mărturisit, extrem de întristat.
Cripta a separat lumile…
Înainte de a ajunge la mașină, m-au înconjurat, cu fețe blânde, câțiva dintre prietenii domnului profesor:
-Dumneavoastră sunteți fostul student al lui Dan? V-am recunoscut din fotografiile pe care ni le arăta și despre care vorbea.
Mi s-au prezentat pe rând.
Mă simțeam ca în filmele americane, când niciodată protagoniștii, explorând fotografii ale interlocutorului, nu se gândesc la posibilitatea de a-i întâlni vreodată pe cei pozați, iar când faptul se întâmplă, surprinderea este mare, precum și avântul de a nu pierde momentul și de a-l marca, într-un fel uman, printr-o strângere de mână sau câteva vorbe de recunoaștere a unei calități (statut), de către ambele tabere.