Ei bine, am pășit în alt an,

dar ce-i drept, asta doar ne amintește

cât de mici suntem în fața timpului.

Azi, îmi reîncep treaba.

Stau strâmtorat în butoiul meu,

ca viermele de mătase în cocon,

și privesc orașul. Caut să văd măcar un cetățean

care vrea să fie fericit trăind simplu,

dar deja simt că mă obosesc degeaba…

Cu doar câteva zile în urmă,

pe la mine a trecut Alexandru cel Mare: tânăr, ambițios și ascuțit la minte.

El are o idee fixă, la fel ca mine – vrea să ajungă la marginea lumii

și de acolo, de pe o stâncă, să privească la volbura vremii.

Eu, din butoiul meu,

încerc să uit de limitele trupului pentru o ridicare spirituală,

până aproape de vulturi, de la care am învățat

să gândesc mult și să mănânc puțin.

Aș vrea să fiu un cetățean al cerului,

pentru că m-am săturat de mersul prin praf.

Mă simt bătrân,

ca Adam pe patul de moarte – obosit de colindat pământul,

sperând să dea de Rai, la poarta căruia să bată cu disperare,

ca să planteze mărul din care a mâncat.

Dar nu și-a dat seama

și nici eu nu înțeleg unde i-a fost mintea,

că el a populat lumea cu oameni…

Intrarea în alt an dovedește nimicnicia noastră, 
de a nu putea înfrâna timpul, care tot vine peste noi 
și ne împinge în moarte, cu fiecare zi a lui, pornită ca sol în lume. 

De astăzi, o iau de la capăt... 
Restrâns în butoi, ca viermele de mătase în cocon, 
îmi voi arunca ochii asupra orașului, 
pentru a zări măcar un singur cetățean, 
dornic de a-și spori fericirea în austeritate, 
dar, sunt convins, mă voi obosi degeaba în căutare. 
Mai alaltăieri, 
a trecut pe la mine Alexandru cel Mare: tânăr, ambițios, 
cu mintea ascuțită, nu are decât o idee, 
asemănătoare cu a mea – el să ajungă la marginea lumii 
și de acolo, suit pe stâncă, să se uite în jos, la volbura temporală, 
eu, de sub vestmântul meu, 
să uit de ceea ce-mi poftește trupul, 
pentru o înălțare spirituală, 
până în preajma vulturilor, 
de la care am învățat apucătura de a reflecta mult 
și să mănânc puțin. 

Aș vrea să fiu un cetățean al văzduhului, 
fiindcă de mersul prin pulbere m-am săturat 
și mă simt îmbătrânit, 
ca Adam în ceasul morții – obosit să traverseze pământul, 
sperând, mereu, să dea peste Rai, 
la a cărui poartă să bată cu disperare, 
pentru a sădi mărul din care a mâncat, 
dar nu a înțeles – și nu-mi dau seama unde i-a fost mintea – 
că el a prăsit oameni…