Intrarea în alt an dovedește nimicnicia noastră, 
de a nu putea înfrâna timpul, care tot vine peste noi 
și ne împinge în moarte, cu fiecare zi a lui, pornită ca sol în lume. 

De astăzi, o iau de la capăt... 
Restrâns în butoi, ca viermele de mătase în cocon, 
îmi voi arunca ochii asupra orașului, 
pentru a zări măcar un singur cetățean, 
dornic de a-și spori fericirea în austeritate, 
dar, sunt convins, mă voi obosi degeaba în căutare. 
Mai alaltăieri, 
a trecut pe la mine Alexandru cel Mare: tânăr, ambițios, 
cu mintea ascuțită, nu are decât o idee, 
asemănătoare cu a mea – el să ajungă la marginea lumii 
și de acolo, suit pe stâncă, să se uite în jos, la volbura temporală, 
eu, de sub vestmântul meu, 
să uit de ceea ce-mi poftește trupul, 
pentru o înălțare spirituală, 
până în preajma vulturilor, 
de la care am învățat apucătura de a reflecta mult 
și să mănânc puțin. 

Aș vrea să fiu un cetățean al văzduhului, 
fiindcă de mersul prin pulbere m-am săturat 
și mă simt îmbătrânit, 
ca Adam în ceasul morții – obosit să traverseze pământul, 
sperând, mereu, să dea peste Rai, 
la a cărui poartă să bată cu disperare, 
pentru a sădi mărul din care a mâncat, 
dar nu a înțeles – și nu-mi dau seama unde i-a fost mintea – 
că el a prăsit oameni…