Ei bine, am pășit în alt an,

dar ce-i drept, asta doar ne amintește

cât de mici suntem în fața timpului.

Azi, îmi reîncep treaba.

Stau strâmtorat în butoiul meu,

ca viermele de mătase în cocon,

și privesc orașul. Caut să văd măcar un cetățean

care vrea să fie fericit trăind simplu,

dar deja simt că mă obosesc degeaba…

Cu doar câteva zile în urmă,

pe la mine a trecut Alexandru cel Mare: tânăr, ambițios și ascuțit la minte.

El are o idee fixă, la fel ca mine – vrea să ajungă la marginea lumii

și de acolo, de pe o stâncă, să privească la volbura vremii.

Eu, din butoiul meu,

încerc să uit de limitele trupului pentru o ridicare spirituală,

până aproape de vulturi, de la care am învățat

să gândesc mult și să mănânc puțin.

Aș vrea să fiu un cetățean al cerului,

pentru că m-am săturat de mersul prin praf.

Mă simt bătrân,

ca Adam pe patul de moarte – obosit de colindat pământul,

sperând să dea de Rai, la poarta căruia să bată cu disperare,

ca să planteze mărul din care a mâncat.

Dar nu și-a dat seama

și nici eu nu înțeleg unde i-a fost mintea,

că el a populat lumea cu oameni…