În casa bunicilor, atmosfera era o simfonie de culori și sunete, orchestrată de războiul de țesut al mamei Ioana, care începea să-și trezească firele de la cinci dimineața, și de vocea persistentă a difuzorului din perete. Acest difuzor, un mecanism simplu cu un singur buton pentru reglarea volumului, îmi provoca un sentiment dual, mai ales când rostea: „Aici, București, ora exactă!”. În acele momente, mă imaginam pe străzile unui oraș fastuos pe care nu-l văzusem niciodată, iar inima mea vibra cu o melancolie fără margini, pentru că știam că pentru a ieși la joacă într-un sat aproape amorțit de iarnă, trebuia să înfrunt zăpada înaltă și frigul necruțător.

La douăsprezece și jumătate, sunetele difuzorului se schimbau, oferind un colaj de muzică populară. Bunicul, după ce se întorcea de la animalele și păsările sale, regla volumul la maximum. Doinele și melodiile dobrogene evocau peisaje austere, bântuite de vânt și nisip, dar populate de oameni care, aparent, trăiau o viață simplă și liniștită. Bunicul meu, în cămașa sa albă cu vestă de lână și pantaloni de postav, se întindea pe pat și adormea, trezindu-se doar când muzica înceta.

Când mă plictiseam și nu mai găseam alinare nici în cartea de povești, nici în Amintiri din copilărie de Ion Creangă, mă îndreptam spre dulapul de lemn agățat de un cui pe peretele opus sobei. Vopsit în albastru și acoperit cu o pânză albă, dantelată, dulapul mirosea a plante medicinale și mă atrăgea datorită dulciurilor care se regăseau pe rafturi, dulciuri care apăreau ca prin minune, aduse parcă de un Moș Crăciun nevăzut. Borcanul de miere strălucea ca o bucată de bronz. Mama Ioana se ridica de la război și mă întreba: „Mumă, îți fac un ceai de tei?”. Niciodată nu am spus „Nu!” – îl îndulcea atât de bine cu miere sau cuburi de zahăr încât gustul acela de dulce îmi stă și astăzi în minte, fiind irepetabil. Deși, în general, nu beau ceai și, mai ales, atât de dulce, acela îmi plăcea mult. Până fierbea apa pe focul din sobă, în care mai azvârlea câte un lemn, mama Ioana se îngrijora: „Mumă, tu ai picioarele reci!” și-mi aducea o țiglă fierbinte din cuptor, pe care mi-o fixa la tălpi.

Nu-mi trecea prin minte, atunci, ideea efemerității acelor zile, care păreau eterne, bătute în realitate, ca niște stâlpi inoxidabili, dar ele au trecut ca fulgerul și mi-au luat bunicii, fără să mă întrebe dacă mai am și eu ceva de spus; toate au dispărut ca melodia de la difuzor, dar lăsând atâtea ecouri în sufletul meu, cum rămân pereții minei marcați definitiv de lopata exploratorului după aur.