Trezire la ore ciudate, telefonul ca un judecător implacabil,
4,30 și simțuri în dezacord, oboseală și neliniște,
Televizorul devine tovarăș de insomnie,
Dramaturgie nocturnă, în speranța unui somn fugar.

Rutina adoptată în zilele mai leneșe,
Ochi închiși, cosmosul palpitând în surdină,
Liber să plutească în vremea eternă,
Fără a lăsa urme în tumultul vital.

Dușul devine ritual de trezire,
Gânduri despre greutatea bătrâneții,
Sub apa caldă, reflecții inopinate,
În euforia împrospătării sub para de metal.

Totuși, întrebările despre bătrânețe persistă,
Fredonez încet o melodie, 
fără tracul pe care-l am, 
dacă ar fi să-l cânt în fața oricui, 
chiar a unui manechin neînsuflețit, 
când m-aș bloca!

Am fost asaltat de o haită de câini albi.
Am vorbit cu ei, s-au potolit
Și m-am instalat undeva, acolo...
Câinii s-au așezat în cerc, în jurul meu;
Mă păzeau.

Plaja era pustie.
Mi se părea că aud pașii poetului Publius Ovidius Naso,
De acum două mii de ani.
În apa Mării Negre, s-a scăldat și el,
De pe acest țărm, a expediat epistolele
(Tristele și Ponticele)
Către împărat, să-i ierte greșeala
(Care nici astăzi nu este pe deplin lămurită,
Se pare că ar fi participat la una dintre petrecerile Iuliei,
Fiica împăratului – cea mai plauzibilă dintre variante).

Cu astfel de gânduri,
Am luat apă în pumni și mi-am dat pe față,
După care, m-am așezat la soare.

După masa de prânz, am mers în oraș.
La fiecare sfert de oră, zăream un om,
Până în centru.
Era ceva precis:
Urmăream pe ceasul digital de la mână
(Când limba atingea încă un sfert de oră,
În capătul străzii, distingeam silueta unui trecător).

Pe cât de frecventată în sezon,
Pe atât de austeră devine stațiunea, în rest!
Nu-mi venea să cred.

Grecia, senină ca un vis,
sat și oraș, fără hotar precis.
Într-un sat de pescari,
locuitorii, în costume naționale, ca-n filmele vechi.

Am coborât într-o pagină de Kazantzakis,
casele văruite-n alb, cu etaje mărunte,
plase de pescari și unelte de lemn,
zărindu-se te miri unde, ca într-un tablou străvechi.

În centrul satului, soarele își făcuse culcuș,
ca un urs insațiabil de razele zilei.
Pe o bancă, sub smochin, greci bătrâni,
cu pălării, vorbeau în șoapte pierdute.

Pe drum, o bunică turtită de basmale negre,
legate strâns sub bărbie, timp suspendat,
imposibil să crezi că, vreodată,
a avut și ea o vârstă de primăvară.

Austeritatea învăluia totul,
claustrofobia bântuia fiecare colț,
un sat liliputan, ca într-un film uitat,
dimensiuni micșorate, o lume ce intrase la apă.

Am fugit din centrul strâmt, spre dealuri,
într-o curte de instituție.
Mașina oprită, lărgimea redobândită,
în sfârșit, ceva recognoscibil:
vacanța încuind ușile școlii.