Cu dimineața în cap,
am dat bice bidiviilor - 
am mers în oraș. 

Pe drum, 
șaretele străine 
circulau prudente. 

Am trecut prin locuri variate,
care mi-au înapoiat impulsurile estivale, 
ascunse ființei, 
de către frigul lunilor de iarnă. 

Sevele se aud în trunchiul pomilor...
Din asemenea vuiet, 
floarea caișilor a dat pe afară. 
Și a corcodușilor!

Inima îmi este, 
în continuare, 
întunecată, 
ca oglinda (înnegrită de vreme)
care nu a mai reflectat 
fețe senine. 

La suprafață, 
sunt slim, 
pe dinăuntru, împovărat 
de rana orgoliului... 

„Viața merge înainte!” -
o etichetă care nu a fost anulată
de nicio zi a pieirii pământului, 
pe drumul timpului. 

În adâncul toamnei, când toată lumea se pregătea să-și ia hainele de iarnă din garderobă, domnul profesor apărea bronzat pe holul facultății… Îi admiram eleganța: ras proaspăt mereu, dat cu loțiune after shave fină, purtând sacou în carouri, cămașă albastră, blugi negri, curea de calitate, închisă de o cataramă mare.

Cam pe la mijlocul lui octombrie, domnul profesor mergea în Grecia – avea casă, într-un sat din nord: „Pe cuvântul meu! Toți de acolo mă cunosc. Abia așteaptă să mă vadă” – îmi mărturisea. „În fiecare curte, găsești câte o presă de măsline: ei își produc singuri uleiul. Eu nu știu cum au avut ideea de a transforma un fruct oribil cum este măslina crudă: știi ce gust are? Este imposibil de mâncat! Cine va fi fost primul cu ideea de a le culege și prepara coapte – ar fi meritat un premiu consistent”.

Îmi este dor de domnul profesor! Dacă aceste rânduri îl repetă cât de cât în fața dumneavoastră, înseamnă că moartea nu este un reper de nimic, decât unul de care să râdem: ce ne faci tu, moarte? Nu ne rupi dintre oameni: ei au suflet și minte – ca pe ei înșiși ne poartă în dialog și ne dau viață infinită. Folosește-ți coasa cât vrei: Ha! Ha! Ha! Pe toți n-ai cum să ne iei!

P.S.

Când am avut ocazia, am mușcat dintr-o măslină, pe care am luat-o direct din pom: ți se strepezesc dinții și e amară, seacă de tot, ca un dumicat de rumeguș.

Nu pot să dau buzna în butoiul meu,
fără să mă întreb: unde e toată lumea? 
Pe aleile orașului, cu o lampă aprinsă în plină zi, 
totuși, asigur o priveliște destul de stranie. Dar când cineva îmi zice:
„Pe cine cauți?", trebuie să admit 
că adresarea mea „– Un om!" – nu este chiar ceva ce auzi în fiecare zi.

Îmi place să cred că sunt pe picior de egalitate 
cu oricine mă întreabă aceasta, 
dar, de la o conversație pe subiect, 
prefer să mă abțin. Mă simt ca un meșter 
care încearcă să repare un motor cu unelte din alt set, 
iar faptul nu este atractiv.

Oricum,
butoiul este un fel de refugiu. Înăuntru e întuneric, 
dar măcar pot să cuget pe îndelete... 
Alerg înspre zorii 
altor aventuri, între cărți pe care le devorez în liniște.

Dar cine sunt eu cu adevărat? 
Mă gândesc la aceasta,
când mă duc la fântână să-mi potolesc setea. 
Noaptea,  
privesc luna și mă mir cum de pot fi atât de fascinat de cosmos.

Fântâna își aruncă apa atât de sus, 
că pare de neatins. Îmi aduce aminte de setea care m-a însoțit mereu, 
de când mă știu. Dacă aș fi putut să mă nasc fără ea, 
poate că aș fi fost un pic mai înțelept. Însă așa e viața, 
consider.

Negăsind un om adevărat afară,

m-am retras în butoi, pe țărmul mării.

Pe străzi, am umblat cu lampa aprinsă,

în plină zi –

dacă nu mi s-ar fi pus întrebarea: „Pe cine cauți?”,

răspunsul meu („Un om!”) nu ar fi ajuns în istorie.

M-am văzut pe picior de egalitate cu acela care m-a interpelat

și nu părea decât o gură, intempestiv spirituală, a urbei,

de care am fugit, fiindcă mi-ar fi schimbat

unghiul de vedere asupra lumii,

ca mecanicul pus să îndrepte mașinăria cu unelte

din recuzita celor de care m-am despovărat.

Gura butoiului

aparține unui secol din care intenționez să alerg,

înspre zorii altor cărți,

de la care mă înfrupt, noaptea, pe ascuns.

Dar eu în ce măsură sunt om adevărat?

Setea mă împinge să merg la cișmea

și nu-mi dă pace, uneori, în noapte,

să privesc luna,

cu acei ochi încântați de cosmos.

Fântâna își țâșnește jetul de apă atât de sus,

încât nu-l stăpânesc îndeajuns –

este imaginea setei care m-a tot cuprins

de la naștere până acum.

Nu am avut o mamă în stare

să mă nască fără nevoia de apă. Dacă s-ar fi întâmplat,

partea de înțelepciune s-ar fi lățit mai mult,

atât cât a acaparat setea din ființa mea.

Domnul profesor, susținut de soția dumnealui, avea o părere foarte bună despre familia Bush:

-Față de familia Kennedy, care a acumulat blesteme, din cauza faptelor tatălui (Kennedy Sr., n.m.) – amestecul cu mafia etc. – , familia Bush este pozitivă, caracterizată de umanitate, îndrăgită în toată America.

Pe lângă aceste cuvinte, pe care mi le mai amintesc, figurau altele, tot la superlativ… Cu toate acestea, am încercat să mă refer la inițiativele hotărâte, cel puțin în domeniul spațial, ale lui John Fitzgerald Kennedy, despre care eu, din afara SUA, consideram că este foarte iubit. Nu mi-au recunoscut nimic! Au negat totul. Era opinia unor oameni care trăiseră, în mod direct, sub ambii președinți, fapt pentru care am luat aminte la cele pe care le-au enunțat cu atâta convingere.

Discuția a fost relaxantă, deloc în contradicție, nici nu s-a extins prea mult pe temă, aveam alte subiecte care ne priveau.

Una dintre povestirile domnului profesor era despre un fermier american, pe care l-a cunoscut cu ocazia unui eveniment cultural, sponsorizat de către acesta.

Din păcate, din această relatare – deși profesorul nara cu har – , nu mai rețin mare lucru, decât:

-Avea pistoale și pușcă, de pe vremea primului său strămoș, stabilit în America: erau expuse pe un perete.

(Va urma)

America este un pământ nesfârșit: mergi și tot nu-i dai de capăt. Este un platou infinit.

Dacă vrei să pescuiești, te înscrii… Vrei să prinzi somn… Păi numai somn prinzi.

Dacă nimeresc alte soiuri de pești în undiță și nu este acela pentru care s-a venit, pescarii îi aruncă în niște containere speciale.

Somnul are așa niște mustăți lungi…

-Ce se întâmplă cu peștele din containere?

-Este luat și folosit de către fermieri, ca îngrășământ.

(Va urma)

Domnul profesor (a locuit vreme de cincisprezece ani în SUA) îmi spunea despre America anilor optzeci – nouăzeci:

„Cei care trăiesc în rulote: campează în spații amenajate cu electricitate, canalizare, apă, gaze etc. Banii pe care-i câștigă de la spălatul vaselor, de exemplu, la un restaurant din apropiere, pe o singură seară, le ajung pentru cel puțin o săptămână.

În America, numai cine nu vrea nu găsește de lucru”…

(Va urma)

În vara anului 2000, am acceptat invitația domnului profesor. Astfel, în luna august, am mers în vizită.

Iată-mă la Ghermănești!

Ne-am decis, pe la mijlocul zilei, să facem o plimbare cu barca verde, din cauciuc, pe lacul Snagov (ne hotărâsem să pescuim, de fapt, dumnealui, pentru că eu nu am avut niciodată acest hobby).

Cu dificultate, am trecut de nuferii japonezi: soția scriitorului Geo Bogza plantase, prin anii optzeci, trei exemplare, de la care, atunci, în anul 2000, se ajunsese la un număr imens – chiar deveniseră o problemă, pentru că nu se mai puteau ține sub control – tulpinile sunt extrem de solide. La fiecare început de sezon, erau tăiați, în special, cei de pe lângă mal, dar fără niciun rezultat: sunt ca niște lănci în apă.

Cum necum, eram în barcă, pe lac. Domnul profesor, cum stătea în picioare, lansase undița. Eu, neavând nicio plăcere, decât aceea de a-i fi companion (pescarului experimentat), mă așezasem pe o pernă, care nu avea dopul fixat și s-a auzit răsuflând… Domnul profesor s-a panicat: își făcuse planul să înoate până la mal, dar ce fac eu, care aveam să învăț să înot la vârsta de patruzeci de ani, ori, în acel moment, în anul 2000, nu aveam decât treizeci, abia împliniți. Nu înțelegeam de ce se înfricoșase atât de mult. Într-o asemenea barcă, spațiul este foarte redus: poate, se teme să nu ne dezechilibrăm, dar de unde valuri, care să ne răstoarne? Undița nu mai era o preocupare, ci faptul de a ne salva, însă, de la ce?

Soarele mi se părea o șapcă de foc, dar nu-i nimic – mă voi răcori deîndată – începusem să-mi planific și eu salvarea, dar ce s-a întâmplat? Eram destul de calm, fiindcă nu descoperisem nicio sursă de pericol, precum nici profesorul, care, la fel ca Arhimede, a exclamat:

– Evrika! Perna de sub tine s-a dezumflat… Eu credeam că barca!

Nu știu dacă am adus vreun pește acasă, dar am văzut vilele tuturor personalităților din fotbal, vile înșirate pe malul lacului Snagov: domnul profesor îmi devenise ghid.

Atmosfera se înseninase – mă salvasem de pe… Titanic!

După ce s-au tras salve, în onoarea profesorului (a primit Ordinul Naţional Serviciu Credincios în grad de ofiţer), doamna Elena, cea care l-a ajutat, în ultimul an, a venit lângă mine:

-M-au trecut fiorii, când am auzit salvele. Mi s-a făcut pielea ca de găină.

De fapt, cu toții am fost emoționați.

Medicul Bubenek, despre care știam din convorbirile frecvente cu domnul profesor, se afla, de asemenea, în apropierea mea: „Nu mai am și eu cu cine să schimb o vorbă!” – mi-a mărturisit, extrem de întristat.

Cripta a separat lumile…

---

Înainte de a ajunge la mașină, m-au înconjurat, cu fețe blânde, câțiva dintre prietenii domnului profesor:

-Dumneavoastră sunteți fostul student al lui Dan? V-am recunoscut din fotografiile pe care ni le arăta și despre care vorbea.

Mi s-au prezentat pe rând.

Mă simțeam ca în filmele americane, când niciodată protagoniștii, explorând fotografii ale interlocutorului, nu se gândesc la posibilitatea de a-i întâlni vreodată pe cei pozați, iar când faptul se întâmplă, surprinderea este mare, precum și avântul de a nu pierde momentul și de a-l marca, într-un fel uman, printr-o strângere de mână sau câteva vorbe de recunoaștere a unei calități (statut), de către ambele tabere.