Zâmbetul ei, steag în văzduh, 
aș vrea să-l înalț deasupra sufletului meu, 
în fiecare zi, înainte de masa frugală,
doar mie să-mi fie aproape.

Cele mai semețe păsări
și-ar lipi zborul de această nouă înălțime,
iar pulberii, stârnite de sandale,
nici umbra nu i-aș mai simți.

Ceasul, care-mi mănâncă viața,
cu fiecare secundă împunsă de ac, afară din cosmos,
în mare l-aș zvârli, între pești,
căci de vreme nu-mi mai pasă.

Vorbele ei, ale femeii ce-a gândit lângă mine,
m-ar salva de la temerea acelei zile
care m-ar îmbătrâni mai mult
decât așteptarea fericirii întregi.

Mă înnod în razele apusului,
sperând la momentul în care ea,
vioaie ca suveica,
își va opri ochii pe această pagină
și va înțelege, din rânduri,
șoapta inimii.