Un minut mai stau și eu, a spus, 
pe când lectura pergamentul...
Am coborât scările și, în mine, toate dubiile 
au apărut ca un mănunchi de spice...
O voi aștepta, la umbra lămâiului...
Poate lângă trăsură?
O, dacă aș pleca, aș scăpa de toate întrebările, 
la al căror cârlig, eu sunt punctul, 
dar nu mă lasă inima, 
dornică de a se adăpa din fluxul iubirii.

Mă feresc de ochii iscoditori ai unui trecător, 
eu am altceva acum de făcut: stau să o contemplu, 
încă o dată, 
pe aceea de care îmi e sete, 
deși, văzut din exterior, 
voi părea fără substanță în expectativă.

Dacă nu iese nimic din viitoarea discuție, 
mă voi dedica, mai departe, filozofiei: 
viețile atâtor predecesori sunt demne să rămână în istorie. 
Dar și eu sunt om și vreau să mă știu prețuit de ființa 
la care îmi este gândul. Ca o pecete a sufletului meu, 
răsare în ușă. 
Zâmbetul nu-i lipsește 
și-mi este limpede  
că mie mi-l dăruiește 
și sunt pregătit să-l primesc imediat, 
cu un alai de versuri, 
precum albinele, deschiderea florii, în zori..
(Va urma)