Un minut mai stau și eu, a spus,
cu pergamentul în mâini...
Am coborât scările, iar îndoielile
au răsărit ca spicele în sufletul meu.

O voi aștepta sub lămâi,
poate lângă trăsură?
O, dacă aș pleca, aș scăpa de întrebările
de care sunt prins ca un punct,
dar inima nu mă lasă,
tânjește după iubire.

Mă feresc de ochii trecătorilor,
eu am altceva acum de făcut:
să întrezăresc încă o dată
pe cea de care mi-e sete,
deși, din afară,
voi părea pierdut în așteptare.

Dacă viitoarea discuție nu aduce nimic,
mă voi întoarce la filozofie:
viețile atâtor predecesori merită amintite,
într-o lucrare.
Dar și eu sunt om și vreau să fiu prețuit
de ființa la care îmi e gândul.

Ca o pecete a sufletului meu, apare în ușă.
Zâmbetul ei limpede
îmi este dăruit
și sunt gata să-l primesc,
precum albinele floarea,
în zori.