Ca un evantai deschis, 
femeile și fetele
se îmbulzeau care mai de care spre mireasă,
pe când nașa, 
cu dibăcie, 
o împodobea
cu voal și coroniță strălucitoare,
prinzându-i, în părul coafat,
agrafe lungi și sclipiri de sărbătoare.

Oglinda, 
care trona pe masa din curtea socrilor mici,
avea puterea să înghită cosmosul
cu gura ei de cleștar
și să-i fixeze marginile 
în rama groasă de lemn.

Se rupea un fir de viață în două. 
Pe panta rămasă în trecut, 
alunecau lacrimile, 
revărsate din ochii frumoși ai miresei.
Suspinele, 
care-i acompaniau, 
din mai multe piepturi, 
plânsul, 
pe fondul cântecului 
„Ia-ți, mireasă, ziua bună!”, 
erau atât de adevărate, 
încât soarele părea chipul găzduind 
toate lacrimile din sat. 

Pe cealaltă pantă, 
urcând în viitor, 
nimeni nu îndrăznea să privească.