Hai să fugim la țară!
Departe de tumultul cetății,
voi adormi, ascultându-te, asemenea unui murmur divin.
Vorbele tale vor răsturna Carul cosmic.
Vom vedea Zburătorul
prinzând stelele de coamă
și repunându-le la locul lor,
dar tu, cu șoapte, le vei împinge mai departe,
ca într-un joc.

„Oh!", ai menționa, „s-a lăsat noaptea!"
„E doar un înveliș", aș răspunde eu.

Tu, din întâmplare,
m-ai trezi
și cu voce înceată
ai spune că pe pământ putem crea un rai, dacă vrem.

„Cum să nu?" aș sări în picioare,
„Acum, punem o cărămidă, mai la vale”...
„Hai lângă apă”, aș continua,
„unde șuvoiul susură
și căprițele se adună, ca o turmă a lui Pan.
Of! ce m-aș distra,
să te văd alergând după iezii neastâmpărați,
tu, asemeni unei stăpâne,
i-ai aranja cu blândețe,
ca pe bibelouri, lângă măicuțe”.

Hai sa fugim la țară! Acolo, brațele mele îți vor fi căpătâi...
Departe de orice amploare,  
voi adormi, ascultându-te mut, 
iar vorbele tale  - ne vom uita la cer - răstoarnă Carul cosmic. 
Vom vedea Zburătorul, 
tocmit să mențină armonia, 
încercând să prindă stelele de coamă 
și să le repună la loc, 
dar tu le vei împinge și mai departe, prin șoapte...

-Oh! ai murmura, s-a lăsat noaptea! 
-E numai un înveliș. 
Îți împrumut căldura brațelor mele, 
înfometate de făptura ta.

Tu, 
din întâmplare, 
m-ai trezi și m-ai asigura, 
vorbind ceva mai tare, 
că pe pământ este bine să facem un rai, de-am putea.

-Cum nu? aș sări în picioare, 
o cărămidă o fixăm acum! 
Hai lângă apă, aș afirma... 
Se aud căprițe, pe lângă șuvoi. 
Toată ziua ne-ar da târcoale. 
Of! ce m-aș mai distra 
să te văd alergând după acei iezi, care, buimaci, încurcă ugerele
și tu i-ai aranja, ca pe bibelouri, lângă maici.

(Va urma)