Zăpadă...
Vreau să zburd cu sania și nu am pe unde... 
Peste tot, pulsează singurătatea, 
ca sunetele tobelor, 
bătute în amurguri de saltimbanci, dați jos de către sclipirea evenimentelor, din pomii seculari. 

Mă uit la omul de zăpadă. 
I s-au pus ochi de cărbuni, 
pentru a nu vedea pustietatea albă, 
care, surprinzător, este condiția lui de viață.
 
Cum voi trece de această zi, 
care și-a pus armură de soare pe piept, 
pentru a nu o răni sulița sufletelor care astăzi pier? 

Voi asculta, pe seară, trântit în scaun, 
poveștile vecinului care-mi va vizita bunicii. 
Acesta e „tata Ticu", de mai departe rudă, 
dar tot din același trunchi deprins, 
al neamului Tițu.