Mențiune*

Niciun poem, dintre cele pe care le-am transcris aici, pe blog, din caietele mele, nu a fost niciodată publicat.

Cuvintele fac larmă, 
stau ca niște stâlpi
și dau amploare sensului pe care-l poartă,
scapă de sub control viziunile 
lor. Nu se mai minunează nimeni 
de nimic...

„-De ce se regăsește intrusul 
acesta aici? Noi deținem o priveliște milenară
și, uite! că, sub el, s-a turtit”.

De pe templele grecești, cad zei,
îi simt cum urcă în spinarea mea. 
Esop este înghițit de propriile-i fabule, 
să nu vă mirați, așadar, 
de mirosul lui, când îl veți întâlni,
nările, de pe acum, ne sunt impregnate 
cu miros de etern putrezit.  

Orașul, 
cu privirile ca două sacoșe, 
umplute cu luminile farurilor, 
trupurilor și ale plajei, 
pune capul pe mine, să odihnească. 
Repede îmi adun gândurile, 
le opresc esența în subconștient, 
ca să nu răspundă în cer,  
între tălpile îngerilor și, 
nemaiștiind dacă este bine să întrețin discuția,
precum înteții un foc - of, 
dar nu trebuia să recurg 
la o asemenea expresie!, 
mă rostogolesc într-o frază, 
al cărei abur, 
de la cuvintele care s-au transformat în flacără, 
se preumblă pe dinaintea mea.

Fără șubler în scris, 
te încumeți la o poetică treabă, 
pentru a da măsura exactă a lucrurilor. 
Tragi cât poți de dimensiuni, 
încerci să lărgești spațiile. 

Stăm cu urechea lipită de Dumnezeu,
care a pus glasul lucrurilor să atârne de gesturi 
și fapte. 
Nu-i ușor pentru obiect să rămână sec,
să se crispeze sub mâna spulberând momentul...
Să mai vezi și o găină 
coborând pe șesuri, 
cu a sa gușă plină de pită. 

Mai aștepți ceva de la viață, 
vreo nălucă să te curteze la ceas vesperal?
Privește-mă cu atenție 
și nu-mi spune că port arsură de sori. 
E inutil, cred, să repet -
făurisem cu fetișcana 
o iubire din stele. 

Ia-ți, stilou, cerneala în dinți,
începe apoi să destrami tipare, 
să cadă capete pe tobe stelare! 

Concitadinii stau prinși de garduri,
privindu-ne, fără perdea,
cum tocmim lista de locuri de vizionat.

Hai să părăsim lumea orașului, 
cu ecourile ei strivite între mașini!
Am zărit un codru pe care aș vrea să-l cunoaștem 
la pas, 
să ne împiedicăm în frunze. 
Nici la premiile Oscar 
nu s-a așternut cuiva un covor 
atât de moale și de prietenos!

La fiecare cădere pe inima mea, 
eu te voi lăsa acolo,
să tăinuiești cu trăirile mele pentru tine, 
să vezi ce mai vreau eu de la noi...

Încercându-și deschiderile în referate care lunecă 
din mape, studenții sunt, în rest, destul de discreți, 
puține vorbe au de adăugat la masa lumii. 
Lecțiile de istorie ale lui Tertinius sau Propertius
nu mai ajung la noi, oricât de mult
magistrul încearcă să le lungească. 

Dincolo, 
îngerii încleștează luminile sub formă de spadă. 
Ni se pare că am fi umbre sărite din raze.

Vedeți? Crângul rămâne nou, până se rupe 
o cioară de el, 
până când aceasta face bâldâbâc! în oceanul 
sufletelor. 
Nu vă mirați 
de mirosul eterului care vă umple nările, 
se întâmplă să vină de departe,
dintr-o negură care, acum, plutește pe litere,
limba de ceas îi poate măsura creșterea. 

Ochii tăi persistă în memoria mea 
și au desfigurat singurătatea, făcând-o hâdă 
și de nesuportat. 

*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

I. L. Caragiale are voință de absurd pe care întâi și-o exprimă în didascalii prin expresii lapidare, de anunțare a gesturilor și faptelor, apoi, în dialoguri, impunând uneori personajelor să joace o tatonare plină de umor, al cărei scop este de a returna piesa, cu mai multă grandilocvență, înspre acțiunea proiectată. Tușeul deschide ferestre înspre absurd și nu-i aparține. Frecventă și în Momente și schițe, tatonarea constituie un prilej de absurd pe care autorul nu-l repurtează din cauza mentalului vremii și pe care îl descoperim în trei direcții, ale situațiilor existențiale, ale indicațiilor scenice și ale replicilor.

Luna a rămas uitată în apă. 
Dintr-o clipă în alta, 
aștept să abandonezi starea de grație,
am pregătit o propoziție săracă, fără complimente, 
care te va cuprinde; 
pe grumazul literelor, se va prăbuși părul tău blond.
Nu deplâng decât adevărul. Gura lui 
va fi astupată cu o pleată,
fața i se va deforma puțin de emoție, 
nu a fost niciodată atât de aproape de o femeie, 
s-a mulțumit să trăiască în subsolul paginii, 
un element modest, care se zbenguia cu fantasmele 
și mânca numai cerneală. Câteodată, 
din mila unui poet, 
se credea împărat și cerea să aibă recunoaștere 
în realitate, 
să se plece oamenii în fața lui.

Un fulg mai trist 
a căzut din penajul păsării mute. 
   

*Fragment din lucrarea: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

O scrisoare pierdută se deschide cu o situație absurdă. Dialogul dintre Tipătescu și Pristanda nu anunță nicio intrigă. Din cauza repetării, de către Pristanda, a replicilor interlocutorului, piesa pare a a fi în pericol de a nu se descătușa: