Preocupat de starea anterioară proprie-i nașteri, Ionuț Pătularu explorează, prin intuiție și prin artă, plasa de mistere situată dincolo de censura transcendentală, instituită de către Eonul Dogmatic între om și esențele universului.

Lucrarea Timp, dincolo de timp desfășoară, dinaintea noastră, un ansamblu de conducte, marcate cu un albastru fluid. Se pot observa trei componente, două suprapuse în partea stângă și una în dreapta, independentă, al cărei scop este precis, de a fundamenta legătura dintre timpurile trecut și viitor.

Într-o asemenea concepție artistică, părțile din stânga, suprapuse ca niște etaje de zgârie-nori, semnifică timpul prezent, colorat viu, în nuanțe de alb și roz, precum și vremea care vine mereu asupra noastră, dintr-o sursă cosmică, pentru a lua locul zilelor care s-au dus, ca fumul din pipe. La confluența dintre prezent și viitor, o pasăre, vopsită în galben, își ia zborul, lăsând în urma ei, o vibrație de zmeu care astupă ziua de astăzi – acel prezent etern despre care scria Schopenhauer.

Ce este în actualitate?

-O efervescență anxioasă!

Ce este dincolo de timp?

-Apa vie, în care înoată vesel un delfin!

Ionuț Pătularu intră în lumea artelor plastice, exact așa cum este el: spirit plenar și energic.

La prima lucrare, intitulată De vorbă cu Freud, m-am uitat cu atenție, pentru a-l redescoperi pe psihanalistul austriac, dar am dat peste o destăinuire de sine, care aparține lui Ionuț Pătularu. Linia discretă din partea de jos a tabloului marchează diferența dintre mai multe etape din viața lui, nașterea / copilăria, tinerețea și maturitatea. Evident, predomină culorile sobre, expresii ale vârstei curente.

Spovedania către Sigmund Freud ar fi de o întindere completă, de la naștere încoace. În partea stângă, se văd turlele unei biserici, ale aceleia în care Ionuț Pătularu a fost botezat. Carpeta țărănească, pictată în culori care sugerează proximitatea răsăritului, i-a asigurat pruncului primele înfășări. Vorbele ursitoarelor se regăsesc sub forma a trei stele. Ambiția este trăsătura morală definitorie pentru Ionuț Pătularu, desemnată cu alb, culoare verticală, simbol general pentru puritate, dar aici, în acest tablou, semnifică, mai degrabă, credința ortodoxă, primită de la părinți.

Vopselele, după cum sunt aplicate pânzei, dau o impresie dinamică, de perpetuum mobile, de acea anxietate de care era cuprins tânărul din Povestea magului călător prin stele de Mihai Eminescu, în ascensiunea către cel mai înțelept om din lume.

(Va urma)

Chipurile mele juvenile,
care s-au răsfrânt în oglinda mobilei, 
unde sunt?
S-au topit toate în fața de acum? 
De ce nu am întrezărit-o, 
niciodată, 
în copilărie,
când îmi tot număram pistruii?

Este o linie timpul, 
care-i face pe oameni puncte...

Chipurile mele juvenile,
care s-au răsfrânt în oglinda mobilei, 
unde sunt?
S-au topit toate în fața de acum? 
De ce nu am întrezărit-o, 
niciodată, 
în copilărie?

Este o linie timpul, 
care-i face pe oameni puncte...

Chipurile din copilărie,
care s-au răsfrânt în oglinda mobilei, 
unde sunt?
S-au topit toate în cel de acum? 
De ce un chip juvenil 
nu l-a întrezărit, niciodată, pe cel de astăzi?

Este o linie timpul, 
care face puncte din oameni...

Venită din spațiu, 
ploaia ajunge să cunoască pământul,
mai bine decât noi,
coborând la rădăcinile pomilor 
și mai în adânc, aproape de miezul roșu,
ca al mărului din ram - 
așa îl comparăm noi, 
fiindcă  nu am văzut adâncul planetei,
decât prin impulsul de la aparate, 
pe când ploaia observă tot, 
cu miile-i de ochi.  

În temple, ard focuri sacre,
pentru a luci pământul mai mult decât alte planete, 
în hăul cosmosului. 
Despre aceste fapte, 
nu știe, 
tolănit la soare, lângă izvor, 
tânărul, așteptând, cu dor în suflet, 
pe cea mai dragă fată din sat -
iat-o! ca Ana din baladă aleargă la întâlnire, 
fără a ține cont că ei însăși i-au pierit 
atâtea clipe din viață, 
pe cât i-au trebuit să îmbrace ia 
și să caute cofa în pridvor. 
Focul este mare și în inima ei, 
o usucă pe dinăuntru. O gură de apă 
o ține în formă, 
la câte flăcăul îi va cânta din fluier,
cu ardoare. 

(Va urma)
  

Noaptea este senină 
ca oala spălată de femei, 
la pârâu. 
Îmi zăresc fața răsfrântă în stele
și mă analizez eu pe mine însumi,
descoperind ridurile aduse de vârstă,
dar, acum, suite în cosmos,
cu macaraua sufletului, 
manevrată de gândul tainic despre viață.
Mă frământ în pătura de lână, 
precum aluatul, în palmele gospodinelor.

Câinele credincios îmi încălzește spatele. 
Îi azvârl, din priviri,  
un os de lumină, 
pe care l-am luat, 
prin oglindire, 
dintr-o constelație. 
O, dacă aș putea urmări drumul vremii, 
i-aș afla izvorul, 
de unde m-aș adăpa, 
mereu, 
cu ani!

Noaptea este senină 
ca oala spălată de femei, 
la pârâu. 
Îmi zăresc fața răsfrântă în stele
și mă analizez eu pe mine însumi,
descoperind ridurile aduse de vârstă,
dar, acum, suite în cosmos,
cu macaraua sufletului, 
manevrată de gândul tainic despre viață.
Mă frământ în pătura de lână, 
precum aluatul, în palmele gospodinelor.
Uite așa mă prefac pe mine trăirile, 
dintr-un colos ce sunt pe străzile Atenei, 
cu lampa aprinsă, 
într-o agitată minge de golf. 
Secundele mă aruncă 
într-o gaură adâncă, 
de unde nu mai văd niciun glob.
O, dacă le-aș putea urmări, 
aș afla mușuroiul vremii,
din al cărui ecou, 
m-aș tot hrăni, 
ca un furnicar,
mereu, cu ani!

Aranjându-și pălăria pe cap, 
țăranul se duce spre cal: 
îi pune hamul, 
să iasă la câmp,
pentru semănat...
Parfumul boabelor de porumb 
iese din săcui, 
precum cobra, din coșul dresorului. 

Femeia nu-și găsește opincile prin casă. 
-Uite-le aici, sub pom! îi strigă el 
cu of de supărare, 
dar și de șagă, 
totodată. 
-Cum ajung să mă încalț? 
-Parcurgi anii copilăriei 
din nou, 
să înveți să faci nodurile... Pe sârmă!
Cine mai este ca tine! O acrobată 
am și eu în bătătură. 
-Dar în spate nu mă sui? 
(nu se lasă de întrebat femeia din prispă). 

Ascultător, 
deși țanțoș, 
țăranul își ia în spinare consoarta
și o duce la opinci, 
precum valul ajunge la mal, 
alunecând pe spinarea peștilor. 

-Văleu! se deșteaptă ea, 
abia la destinație. 
Dar, om ce ești, 
nu puteai să mi le aduci la scară? 
Ți-ai omorât spinarea... 
-Cu o povară! 
Calul dă si el din cap, a aprobare, 
dar înțelesese mesajul invers, 
că el, bărbatul, ar fi prea greu.
-La câmp, îmi vei reproșa, toată ziua,
că ești obosit din culpa mea (adaugă femeia, 
prefăcându-se a fi rea). 
-M-oi descurca
și de data aceasta,  
singur - conchide țăranul cu vocea-i masculină
și o dă jos din cârcă. 

Femeia rămase acasă la somn -
îi va duce, mai târziu, 
bidonul de apă. 
Rămase la somn?
S-o creadă ea! 
Bărbatul o smulge din reveria lenei 
ca pe floare și o așază în căruță,
pe băncuță, lângă sine 
și-i dă bice bidiviului pur-sânge.