Am făcut potecă ieri, între casă și piersic… Am vrut să mă bucur de razele soarelui. Am amânat până am uitat să culeg ultimele smochine. Pomii au un colorit deosebit. Îmi vine în minte un tablou al maestrului Buz, cu niște plopi de un galben aparte, plopi înșirați la marginea unui drum. Regret că nu am achiziționat lucrarea.

Pentru ziua de astăzi, 16 noiembrie, am postat la revistă un articol despre Andrei Mureșanu.

Îmi propusesem să citesc toată literatura română. Mergeam la sala de lectură a liceului, citind până la ora închiderii, spre marea disperare a celor două bibliotecare.

Am început cu Letopisețele, scrise în limbă greoaie, din care numai câteva pasaje mi-au atras atenția: de frig, niște recruți au dormit în burta cailor, procedeu la care au recurs, în Rusia, pe timpul retragerii, și ostașii lui Napoleon. M-am tot întrebat cum se poate întâmpla un lucru atât de absurd…

Mi-am lămurit secvența, incredibilă de altfel, vizionând filmul The Revenant (2015). Deseori, iarna, pentru a dormi bine și a-mi asigura o senzație suplimentară de căldură, mă gândesc la această secvență (probabil, cu efect terapeutic pentru insomniaci).

Din cronici, am reținut vreo două-trei imagini: când Ștefan cel Mare stabilește locul mănăstirii, slobozind săgeata din arc (Legendele culese de I. Neculce), opinia lui Miron Costin exprimată către solia turcească: „Suntem noi, moldovenii, bucuroși să se întindă împărăția peste tot, dar peste țara noastră, nu ne pare bine a se lăți” și episodul relatat de Nicolae Milescu Spătaru – un sol român, la Istanbul, în palat, a dat pe gât ceașca de cafea (conținut și recipient), pentru că așa i s-a părut, că turcii înghit și ceașca. Turcii aveau mustăți lungi, bărbi, sub care nu li se vedea gura.

Din literatura pașoptistă, am rămas cu impresia nivelului înalt la care scria „veselul Alecsandri” (după cum îl caracterizează Eminescu), iar, în rest, meditam mai mult asupra destinului pe care scriitorii acestei perioade l-au avut. Câteva nume: I. H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, I. Prale, N. Filimon și A. Mureșanu.

Întemeietor de presă națională, I. H. Rădulescu, despre care se spune că ar fi fost cel mai mare poet al nostru, dacă nu ar fi apărut Eminescu, a fost, la un moment dat, cel mai bogat om din Țara Românească, însă declinul său economic a survenit după etapa exilului parizian (ce exil, la Paris!). Nu a pierdut mult. Mă întreb (desigur, la modul reflexiv, ca idee numai) ce se va fi întâmplat cu averea lui I. H. Rădulescu, evident, ulterior morții sale (1872).

Grigore Alexandrescu avea o iubită vrăjitoare. Când i-a comunicat intenția de a o părăsi, aceasta i-a cerut o ultimă întâlnire în parc; l-a convins să mănânce din dulceața de nuci (adusă într-un borcan). De atunci, fabulistul a fluctuat, până la sfârșitul vieții, între nebunie și luciditate.

Prale se pare că s-a intoxicat cu plumb. Când i-a căzut părul, și-a fixat mustața într-o cutie. Rutina bizară de a intra în casă, înșiruindu-și hainele până în cameră, în diferite cuiere, i-a inspirat lui Eminescu versul: „Prale, firea cea întoarsă”.

Nicolae Filimon, creatorul primului roman românesc „într-adevăr desăvârșit”, era cronicar muzical. De asemenea, se pricepea la bucătărie. A murit în jurul vârstei de patruzeci și cinci de ani.

(Va urma)

Mestec niște pișcoturi (de care m-am cam săturat). Mi-e sete… Pentru a ajunge la bucătărie, să-mi pun un pahar de Pepsi, trebuie să mă ridic, dar mi-e lene. Pentru a-mi mai da încă un motiv de stat în pat, mai iau un pișcot. Îmi mai arunc ochii pe un meci anost, precum și pe o poveste (despre o călătorie în rai) care survine pe ecranul telefonului, aștept să mi se încălzească tălpile. În fine, îmi iau inima în dinți, mă ridic, îmi torn Pepsi într-o cană și-l beau repede, până nu scade spuma care, pe cât de repede se face, tot ca un fulger scade. Lupt cu secundele să prind spuma în gură, să mă bucur de efervescența ei care-mi răcorește bolta palatină. Mă simt ca un uriaș, pe-al cărui gâtlej se duce Afrodita.

Am postat la revistă ceva despre Benjamin Fundoianu. L-am citit când aveam șaptesprezece ani. Era toamnă, iar peisajele din carte, după cum le văzuse el (cu sufletul) erau melancolice. Zilele trăite de mine atunci repetau, ca un elev care spune o strofă la serbare, atmosfera livrescă, fire de lână trase din același caier. Cel mai tare m-a marcat destinul lui. Pe internet, există o poză cu el: extrem de modern (ca un adolescent de astăzi), privind în zare ca un visător al Bucureștiului interbelic. Cine ar fi bănuit că Benjamin Fundoianu va sfârși la Auschwitz, din solidaritate cu surorile lui? Pentru a nu fi fost deportat, pentru el au intervenit, între alții, Mircea Eliade, Emil Cioran, însă poetul le-a refuzat sprijinul, întrucât, în cazul surorilor lui, nu s- a putut face nimic…

De unde puterea unui asemenea autor de a fi atât de modern? Să nu-și fi presimțit destinul? Ce a fost în sufletul lui când se afla în trenul către lagăr? Se mai gândea la cărțile pe care deja le publicase? Îl urmărea vreo strofă anume? Sau s-a închis în sine?

Care vor fi fost ultimele lui gânduri, în mulțimea împinsă în camera de gazare?

Cred că a murit împăcat, simțind, înainte de orice, apropierea surorilor. Aș fi scris că decizia lui ar fi similară celei avute de Constantin Brâncoveanu, dar sunt diferențe.

Asemănarea pe care aș consemna-o: prin sacrificiul de sine (și nu numai), marele domnitor a dovedit ce înseamnă ortodoxismul, iar B. Fundoianu a pus mai presus de sine dragostea pentru surori, fixând-o acolo sus, pe harta valorilor morale.

M-a sunat Bogdan J., amicul meu de la o bibliotecă din capitală. Nu mai aveam numărul lui de telefon, de când mi-a căzut în apă vechiul aparat. Îmi rămăsese un singur număr, „poștărița”.

Am vorbit despre posibilitatea de a-mi expedia un interviu realizat de el cu Leon Dănilă, despre care a menționat, între altele, că are câteva inovații în chirurgia neuronală, precum utilizarea microscopului. Celebrul chirurg a donat fondul lui de carte și de documente (între care și câteva fotografii de la NASA, fotografii care demonstrează veridicitatea propriei credințe a lui, că este greșit să pui graniță între știință și religie – exact cum susținea și Lucian Blaga în Teoria cunoașterii).

De curând, a intrat în depozitul bibliotecii respective și arhiva personală a lui Al. Ioan Cuza, despre care am întrebat cum scria. „Destul de mic, greu descifrabil. Am văzut scrisorile lui către Napoleon al III-lea, către Cezar Bolliac și ceilalți pașoptiști”.

„Dar vreun manuscris semnat de Eminescu ai citit?”.

„Am citit, scria și el destul de mic. Mi s-a părut că era foarte migălos, ștergea mult și adăuga. Am văzut manuscrisul „Luceafărul”: foarte multe adaosuri”.

Imediat, m-am gândit la Perpessicius, editorul cel mai devotat, care aproape orbise în munca de editare a manuscriselor eminesciene, pentru că, într-adevăr, marele poet avea o caligrafie măruntă.

În afară de Bogdan J., am mai vorbit cu un istoric literar despre impresia pe care i-a lăsat-o vederea caietelor eminesciene: „Îi simțeam spiritul deasupra, gândirea lui mă copleșea”. Amintindu-mi acestea (nu aveam cum să uit, fiind vorba despre Eminescu), i-am adresat o întrebare asemănătoare și lui Bogdan J., însă el a înțeles-o diferit și eu nu am insistat, am preferat să fiu părtașul altei opinii:

„Era un spirit dinamic, destul de viu”.

„Ai avut vreodată senzația că ar fi fost tulburat?” (l-am mai întrebat).

„Nu, niciodată, în niciun pasaj nu mi s-a părut decât lucid, genial. Și nici nu cred că a fost xenofob. Cam aceasta se spune la noi despre cei care-și iubesc patria. De exemplu, dacă mergi în Franța și afirmi ceva inadecvat despre Napoleon, care a avut unele probleme, aproape că ești expulzat”.

Mi-am încheiat convorbirea cu Bogdan J., în marginea unei probleme de sănătate de care a suferit, o bacterie aeriană, găzduită de manuscrisele vechi, i-a afectat sistemul oftalmic.

Nu mai vorbisem de multă vreme cu el, iar convorbirea a fost o rază pe bolta plumburie a zilei.

După câteva ore de online (când ochii mi s-au făcut ca de melc – ai gasteropodelor sunt retractili, mie, pentru a-și reveni, îmi trebuie odihnă), am ieșit în curte, să mă uit la natură. Avantajul de a sta la casă este și acesta, că vezi metamorfozele naturii. Frunzele s-au adunat la rădăcina pomilor, smochinele care mai rezidă prin ram, devin tot mai negre precum fața extratereștrilor, iar murele au rămas necoapte, în număr foarte mare; trandafirii s-au veștejit ca sufletele.

În primele zile de la mutarea la casă, mă uitam, plin de fericire, la gâzele care mișunau prin vegetal. Anterior, sesizam venirea noilor anotimpuri, după verdețurile care abundau pe tarabe, la piață. Mă aflam în fața misterelor, deodată. Uimirea de a fi revăzut natura că s-a schimbat, din balconul meu nu-mi dădeam seama, decât după culoarea frunzelor de la pomii din față, îmi era tovarășă de suflet, multă vreme. Îmi alinam dorul de spații largi, de câmp sau de apropierea de o tufă, prin lectură. Citeam poemele semnate de Publius Ovidius Naso, acelea din Ars amandi. În timpul facultății, am tradus peste 400 de versuri din această carte. Cel care direcționa atunci activitatea editurii Cartea Românească mi-a cerut s-o traduc, sub promisiunea de a mă plăti. Fiindcă nu s-a ținut de cuvânt, am abandonat traducerea – îmi lua mult timp și nu mă interesau alte tălmăciri din latină, pentru a le fi colaționat și a-mi fi fost mai ușor, decât exercițiul meu, care era foarte aproape de text, în perfect acord cu noțiunile gramaticale. Revăd cu plăcere munca mea de atunci și admir produsul. Nu aveam o traducere liberă, actualizată – nu-mi dădea voie gramatica pe care eu o știam și nu aveam curaj să mă duc mai departe decât îmi permitea arta lui Ovidiu, altfel m-ar fi marcat sentimentul de a-l fi trădat pe marele poet roman. Azi, regret că nu mi-am dus munca până la capăt.

Între cele mai frecvente sfaturi din Ars amandi, acesta era: de ce „metalul dur să străpungă pieptul tânărului înamorat”, când sunt atâtea lucruri de făcut precum acela de a vâna, întinzând curse rațelor sălbatice și iepurilor, sau de a pescui, în umbra paltinilor.

De câte ori mă prindea seara pe dealul din Cleanov, în perimetrul gospodăriei noastre de acolo, dând la coasă din plăcere – îl mai ajutam pe tata -, îmi reveneau în minte versurile din Bucolicele de Vergiliu, despre cel mai bun moment de a cosi, dimineața în zori, atunci când iarba este moale, sau în bătaia razelor selenare. În văpaia aceea, senzația de răcoare – căpătată printr-o simplă meditație – mă bucura, de parcă, într-adevăr, s-ar fi instalat de la sine în spațiu.

De-a lungul timpului, am mers de mai multe ori la câmp, la o bostănărie. Acolo, drept paznic era un bătrân, tatăl celui care deținea parcela, care stătea toată vara în covergă. Avea pe lângă el șiruri de pui, răsaduri de roșii. Într-o zi, pusese la fiert, pe pirostrii, o ciorbă de roșii. A fost atât de gustoasă! Inițial, am ezitat să mănânc, din cauza precauției mele exagerate (de a nu mânca de la oricine, de a nu folosi decât tacâmuri perfect curate etc.). Pe urmă, datorită culorii semințelor galbene în miezul roșu (pe măsuța joasă de lemn, bătrânul toca de zor ardeiul iute, roșiile) și mirosului de legume proaspete, m-am așezat și eu pe un scaun, alături de ceilalți, am rupt o bucată de lipie și am înfulecat. Un asemenea trai simplu ducea și păstorul lui Vergiliu (poate însuși poetul latin care pendula între sat și Urbe).

Cu alte cuvinte, cărțile nu-și trădează cititorul, ci îl vor însoți peste tot în lume.

Am citit Crimă și pedeapsă de Dostoievski în clasa a IX-a. Un băiat mai mare decât mine (al cărui frate era de vârsta mea) intenționa să vândă niște cărți la mâna a doua. Atunci, pentru prima dată, am auzit această expresie, mirându-mă de faptul că există unii în lume care își pot înstrăina cărțile. Cu 16 lei, am cumpărat o lucrare despre spionaj, o istorie a acestei activități în trei volume, pe care, în timp, mi-am tot aruncat ochii, ceva despre niște aventuri în junglă și, evident, celebrul roman al lui Dostoievski. Respectivul băiat a încercat mult să mă convingă să i le iau, pentru că eu am fobia virușilor și câteva dintre volume chiar îmi păreau purtătoare de boli – nu m-am atins de volume vreo câteva săptămâni, până am socotit eu că eventualii microbi au murit. Lăsasem pachetul pe hol.

Crimă și pedeapsă conținea un cosmos al zbuciumului interior care m-a ajutat să traversez perioada aceea de iarnă. Empatia cu protagonistul Raskolnikov (care era student și eram surprins să observ cât de detașat era de propriu-i statut, pe când eu mă consumam nervos în marginea orelor de liceu, să ies totdeauna bine) a fost suportul meu, sania mea pe zăpada care acoperise orașul. Același coleg (vânzător al cărților) povestea cu vervă o secvență matinală – atât de mult ninsese peste noapte, încât tatăl lui nu mai știa pe unde-și parcase Dacia (era în anul 1984).

Legat de carte, am rămas cu imaginea unui tren (călătoria lui Raskolnikov în Siberia), cu atmosfera călduță la care protagonistul a renunțat într-un gest pe care nici astăzi nu-l înțeleg și, mai ales, cu fiorul de dragoste din substratul rândurilor, pe care îl poți atribui fie Soniei, fie studentului care s-a ratat.

La fel ca Proust, textele semnate de Dostoievski mi-au inspirat mai multe poeme, prin vederea ca prin binoclu asupra sinelui.

P.S.

Despre cel care mi-a vândut cărțile, am aflat că a murit, de la un prieten al lui: la un meci de fotbal, spectator la stadion, i s-a făcu rău. Îmi pare rău că nu-mi mai aduc aminte numele: era un băiat de treabă, volubil, destul de vesel, brunet, îmbrăcat regulamentar în uniformă (totdeauna purta șapca de școală). Juca baschet, mereu era în compania celui care mi-a furnizat amănuntul (acum vreo zece ani).

În orice caz, este destul de nedrept să rămână un lucru atât de mic precum cartea (lăsând la o parte conținutul, care este altceva, hrană spirituală!) și să dispară pentru eternitate omul care l-a manevrat.

Am avut parte de o duminică anostă, petrecută în somn și fără pic de reverie, ori pentru mine a aspira la un țel înseamnă să trăiesc.

Am stat cu laptopul deschis zadarnic, am încercat să reiau textul la Eminescu, dar, pentru că nu am finalizat manuscrisul despre Urmuz, sentimentul acesta de incompletitudine m-a întristat și parcă mi-a luat muza pana din mână.

Sper la o săptămână mai bună, ca oricare dintre noi.

Am în plan scrierea unei povești de dragoste, în genul lui Paul Auster, pe baza tehnicii povestirii în sertar.

Am postat la revistă ceva despre Margaret Mitchell, despre Pe aripile vântului, carte pe care am cumpărat-o și am citit-o în 1986. Atunci, în acea iarnă, am achiziționat mai multe volume bune de la Casa Cărții, cea mai mare librărie din oraș. Dădeam târcoale frecvent pe acolo, sperând să regăsesc pe raft o capodoperă ascunsă. Devenisem familiar vânzătoarelor, iar una dintre ele (eram elev în clasa a X-a), o tânără slăbuță și pistruiată, cu păr negru, tuns scurt, cu breton franțuzesc, după ce a șușotit ceva celorlalte, probabil la cine să apeleze, m-a chemat într-o parte și mi-a cerut să merg la restaurantul Palace, la doamna cutare și să-i duc un pachet de cărți. „Le vreau și eu!” – am pretins. „Ți le oprim”.

De la Palace, m-am întors cu mai multe cutii de cafea. Era un circuit închis al vânzătorilor, pentru că mărfurile de calitate erau puține și se vehiculau pe sub mână. La Casa Cărții, uneori coada ținea până în stradă.

Atunci, am profitat și am cumpărat, fără acele volume în plus (alături de o carte bună, căutată, într-o pungă transparentă, se mai plasau altele care altfel nu s-ar fi vândut): Pe aripile vântului (în patru volume), Deocamdată enigme de Dan Apostol, Scrieri filosofice de Voltaire, Vraciul de Tadeusz Dolega – Mostowicz și nu mai știu pe care. Eram atât de fericit!

---

Deocamdată enigme aproape că m-a șocat. Ajunsesem să mă văd pândit de extratereștri, o asemenea forță ai fi dedus la citire că aveau – să se fi furișat în casă, fără să ai niciun fel de idee. Au trecut atâția ani de atunci (în urma lecturii, devenisem încrezător că ne vom întâlni pe stradă cu ei) și nimic din cele preconizate acolo nu s-a concretizat, nu tu întâlnire, nu tu filmare indubitabilă, numai speculații. De aceea, reiau opinia finală a cărții (opinie care, de fapt, oferea un răspuns întrebărilor despre urma de șenilă de pe fundul oceanului sau despre nu știu care piesă antică, manufacturată dintr-un aliaj posibil abia în contemporaneitate), anume că trebuie să avem respect pentru geniul uman, pentru abilitățile noastre ca ființe raționale. De exemplu, Herodot, părintele istoriei, a construit un porumbel mecanic (care se comporta ca un porumbel viu).

---

Am întrebat cândva un amic (prin 2006, a avut loc discuția) – avea posibilitatea de a cunoaște fenomenul – dacă există sau nu extratereștri. „Categoric, nu! Nu există niciun fel de dovadă a contactului lor cu noi, pământenii”. La posturile de la tv., se prezentau dovezi ale FBI despre asemenea contacte și i le-am relatat. „Dacă oamenii au vrut dovezi, li s-au etalat, li s-au fabricat”. Nu am mai avut nimic de comentat și mi-am înfulecat mai departe prăjitura (ne întâlneam la o cofetărie din apropierea blocului în care locuiam).

---

Aurel C., destul de popular în domeniu, prieten cu Al. Mironov, este convins că extratereștrii mișună pe suprafața pământului. L-am întrebat:

„De ce nu iau contact cu noi?”.

„Sunt prea avansați tehnologic și nu am înțelege. De exemplu, dacă de acum cinci sute de ani, din Evul Mediu, ar ajunge un om în prezentul nostru, crezi că ar pricepe ceva?”.

I-am răspuns printr-o interogație pe care o aveam de mult în minte:

„Leonardo da Vinci nu ar înțelege?”.

S-a uitat lung la mine:

„Ar înțelege!”.

---

În vara lui 2008, eram în concediu, în Grecia. Un marinar (originar din Moldova) mi-a mărturisit că a navigat și în Triunghiul Bermudelor, ale cărui ape „sunt cele mai liniștite din lume… Totuși, într-o noapte, eram pe punte, împreună cu un coleg. Dinaintea noastră, am văzut cinci discuri de lumină care, la intrarea în apă, s-au micșorat. Le-am povestit și celorlalți din echipaj, dar ne-au luat în balon”.

---

În ceea ce mă privește, sunt convins că, în situația în care m-aș deplasa continuu în cele trei universuri infinite (după cum s-a constatat, că ar exista nu unul, ci trei universuri infinite), m-aș întâlni cu unul care mi-ar fi geamăn, că m-aș întâlni cu Dumnezeu sau (ca să nu intrăm în colimatorul celor care susțin teoria că Dumnezeu este ceasornicar și nu poate intra în mecanismul pe care l-a creat) cu zeii din Antichitate. Le dau crezare scriitorilor de atunci, lui Homer însuși. Propun să fim pentru o clipă în locul lor și să încercăm să inventăm ceva ce nu a existat niciodată. Am putea? Nici nu era miza premiului Nobel pentru scriitorii / cronicarii din vechime sau mai ales pentru cei trei evangheliști care au transcris ceea ce au văzut, ceea ce i-a convins cu adevărat. În plus, de unde știm noi că ei vorbeau aiurea despre zei și, în realitate, aceștia (zeii) nu ar fi existat? Am trăit noi în vremea aceea?

Alte convorbiri…

Azi, am fost dezamăgit. După ce a explodat în geam cu noaptea în cap, soarele nu s-a mai arătat. Însă, uitându-mă la meciurile de la Timișoara, de la București sau din Spania, m-am bucurat cumva de prezența lui (deși, repet, la mine în curte, nu s-a instalat și tot am tras nădejde să apară).

Nu-mi mai sun rudele, pentru că încep să înșire numărul celor afectați de covid. Mie-mi face plăcere să discut despre altceva, dar ele tot la obsesia lor ajung, obsesie firească.

Ieri, pe seară, am vorbit la telefon cu Sandu B., ale cărui idei sunt inedite. Îmi făcea încă o dată calculul la cât i-a oprit lui Băsescu din salariu, 200 de milioane vechi, bani cu care și-ar fi putut achiziționa o Dacia (al cărei preț, atunci, era de 4000 de euro, echivalentul sumei luate abuziv) și „dacă toți bugetarii și-ar fi cumpărat o Dacia, îți dai seama ce ar fi mers uzina de la Pitești? Și poluarea s-ar fi redus, motoarele noi fiind ecologice în proporție mai mare decât mașinile SH aduse acum din străinătate”.

În timp ce aștern aceste rânduri, primesc un mesaj pe whatsApp de la amicul meu, Ionuț P., o replică la ceea ce am mărturisit eu despre mine într-un text recent. Redirecționez mesajul cuiva nocturn, care-mi scrie, la rându-i: „Chiar are dreptate!” și, în plus, mă întreabă – „Este greu să fii emotiv?”.

Iată mesajul de la Ionuț P.:

„Emoțiile m-au muncit continuu, chiar și astăzi trag de ele ca de piatra de moară” (acesta e rândul meu, n.m.D.I.). Ce-mi transmite el: „P.S. Cei care au emoții mari, au și sentimente mai puternice”. Celălalt interlocutor este curios: „E greu să fii emotiv?”.

Întrebarea îmi inspiră o eventuală temă: Despre emotivitate.

Ieri, am încercat să mai adaug ceva la cartea despre Urmuz. M-am mulțumit numai cu Bibliografia, pe care am transcris-o. Am revăzut manuscrisul despre Eminescu. Altfel, am lăsat clipele să se ducă în coșul istoriei, nu am putut să le opresc.

Azi, de dimineață, un soare strălucitor mi-a bătut în geam cu un pumn de raze. Am ieșit în grădină să-l prind, aveam ceașca de cafea în mână, o ceașcă verde pe care am cumpărat-o cândva de la Sighișoara, dar soarele a dispărut, m-am împiedicat de un val de ceață și am căzut în butoiul cu melancolie. Ceașca s-a vărsat, fiind supărată pe mine că nu am fost în stare s-o așez sub soare. Ea însăși ar fi vrut să bea o gură de lumină.

Desigur, am exagerat în pasaj… Nu m-am împiedicat de niciun val, cafeaua nu s-a întins pe iarbă, în schimb, eu m-am tolănit în șezlong, ca un fermier american care doar ce a pus tichetul în urnă și l-a ales pe Trump (?!). Toamna, de câte ori ies dimineața, instantaneu îmi vine în minte o vulpe, care trage după ea un șir de vânători (imaginea vânătorii de vulpi din Anglia). Deși nu am participat niciodată la nicio vânătoare și nici nu am de gând, părându-mi rău de animal, plasamentul meu fictiv în spațiul silvicol mă relaxează, pentru că afundarea în toamnă îmi aduce sentimentul că toată lumea stă în casă de frig și va mai aștepta să iasă abia la primăvară precum în acel sat siberian, iar orice posibilă activitate (despre care am auzit) îmi conferă o doză de optimism. Când mie îmi e greu să îndur numai un aspect din viață, mă gândesc inevitabil că prezentul petrecut de mine (eventual, în vibrația unei tristeți), pentru altul a curs altfel – doar ce a traversat podul Mirabeau și se uită în urmă la apă sau a pus în colecție biletul de la nu știu ce spectacol. Ca să le fiu concurent fericiților pământului, care își scaldă trupul (care și lor le îmbătrânește) într-o piscină luxoasă, deschid și eu câte o carte, aleasă după inima mea, ca un pașoptist.

P.S.

Când am tras jaluzelele, pisica neagră a zbughit-o drept în cais. S-a speriat de la zgomotul mecanismului. Obișnuiește să doarmă pe geaca mea lăsată pe un scaun pe terasă.

Natura se schimbă frecvent în aceste zile. Smochinul (foto.) arată ca un moș.

Când eram prin clasa a doua, venise Dan Ilie, în vizită la bunici (Mitu era fratele bunicului meu patern). Moșicu (bunicul lui Dan) – așa-i spuneam eu, pentru că era moșul tatei, ne-a chemat în casă pentru două lucruri. Primul: ne-a arătat o medalie pe care o obținuse pe front, Crucea de Fier, și ne-a cerut să nu spunem nimănui despre ea, pentru că, dintre toți, comuniștii „sunt cei mai răi”. Eu am rămas uimit, aveam de toate și nu înțelegeam de unde acumulase această ură față de regim (atunci, nu priveam sistemul drept regim, preocupările mele fiind să mă joc oricât pot de mult și să am vacanțe infinite).

În bătălia de la Sevastopol, moșicul, sanitar pe front, fusese rănit – o schijă l-a nimerit în coapsă, atât de recunoscător a fost rănii, încât a refuzat să i se extragă schija (a întrebat medicul dacă poate sta cu ea în picior și i-a spus că da): „Datorită schijei, sunt viu” – susținea și ne îndemna să-l palpăm – astfel, deveneam și noi recunoscători metalului blând care avusese grijă să ne „aducă” strămoșul acasă. Ca în filmele SF, schija „l-a lovit” din nou… Cu un an înainte să moară (în 1987), a început să-l doară piciorul, dar, fiindcă suferea de inimă și era și în vârstă, 78 de ani, i s-a refuzat operația.

Despre Sevastopol, spunea că nu se vedea cerul de la proiectilele cu care trăgeau rușii, din toate colțurile. Ori de la Sevastopol ori de altundeva, a scăpat de o patrulă sovietică, ascunzându-se într-un butoi de varză murată (butoiul era gol, dar până atunci, o asemenea folosință i se atribuise, iar cei din patrulă nu au avut gândul să-l verifice): „M-am aruncat în butoi și am tras capacul. Îi auzeam pe ruși sporovăind nedumeriți”. Spaima pe care o va fi trăit atunci se resimțea în glasu-i răgușit (o răgușeală moale, sentimentală). Inima parcă-i zdupăia mai tare…

Mai obișnuia să relateze un episod… În timp ce se retrăgeau, de undeva, din lateralul drumului, o voce le-a strigat în românește că sunt în siguranță, iar ei au crezut-o, s-au expus, conform indicației (i-au crezut români pe cei ascunși) și au fost atacați cu foc de mitralieră.

---

În casă, ne-a așezat la masă și ne-a dat să socotim (al doilea obiectiv pentru care ne strigase), mie și lui Dan, câți ani a trăit Sadoveanu: „S-a născut în 1880 și a murit în 1961”. Dan a calculat înaintea mea (era și mai mare cu un an) și a câștigat competiția (era să scriu „războiul”). „Necazul” mi-a rămas multă vreme în suflet și chiar a fost „amplificat” în alt an, într-o zi de vară, când, plini de elan, l-am însoțit pe moșicul în Banița, o coastă proeminentă, vizibilă din tot satul, acolo unde porumbul dăduse în copt. Ne-am dus să luăm porumbi să fierbem. A fost un pretext și pentru bătrân să-și revadă locul (care acum făcea parte din CAP). Îl cunoștea pe paznic. I-a spus, între altele, că este însoțit de copilul doctorului. „Care e? Acesta?” a întrebat paznicul, arătând spre mine. Moșicul a negat, l-a apucat pe Dan de umeri și l-a scos cu mândrie în față. M-am simțit de parcă aș fi făcut vreun rău, nu aș fi vrut să mai fi fost acolo, îmi regretam agrementul de a-i fi însoțit. Dialogul era formal, de aceea, un „Da”, chiar dacă nu adevărat, ar fi fost suficient, nu deranja pe nimeni, încheia discret subiectul. Scopul nostru era cu totul altul, nu să ne identificăm sau dacă tot am făcut-o, măcar să nu ne fi pus pe unul în superioritate față de altul, eram niște copii și, în plus, tații noștri sunt unici. Mi-am dat seama că, într-o situație extremă, aș fi fost sacrificat fără discuție, fără a se fi parlamentat pe temă, a se fi depășit situația altfel. În acel moment, nu eram în siguranță. Ce înseamnă să fi plecat cu alții la drum, decât cu părinții sau cu bunicii tăi! Partea bună a fost că m-am simțit mai mult al tatei, m-am retras din realitate, la pieptul lui (la modul figurat), ca puiul de cangur în marsupial, pentru a mă asigura de tot ce-mi răpise aiurea momentul.

Mitu era om calculat, pe Banița, în urcuș, era mulțumit că putea respira în voie, abandonase fumatul, cu ani înainte: „Le-am aruncat (la țigări se referea), dă-le dracu! Pe coastă, abia îmi trăgeam sufletul și m-am speriat”.

Supărarea mea a trecut, a fost de moment și nu-l poate defini pe moșicul, altfel, om admirabil, lucid, cu harul povestirii și curajos. În deal, la noi, ne mărturisea (mie și tatei) că nu-i este teamă de moarte: „A murit tata, bunicul și atâția din neam înaintea mea. Mă duc și eu lângă ei”… Parcă-l văd: îmbrăcat în cămașă albă, curată, bine călcată, în pantaloni negri de dimie. Dar eu nu mă pot trăda pe mine, copilul care am fost, cu emoțiile de totdeauna ale vârstei (emoțiile m-au muncit continuu, până și astăzi – trag de ele ca de piatra de moară).

---

La Craiova, tot cam la aceeași vârstă (opt – nouă ani), am rămas singur în apartamentul mătușii Marioara, pentru câteva ore. Cumpărase copiilor ei: vioară (pentru băiat) și acordeon (pentru fată). M-au atras clapele alb-negru. Am luat acordeonul și „interpretam” prin cameră. Pentru scurt timp, căci vecinii de jos au început să bată în țeavă. Nu erau melomani. Am stat cu frica în sân. Am crezut că mă vor pârî mătușii, de care îmi era rușine – unu: să nu creadă că am stricat instrumentul, doi: că i-am deranjat vecinii, punându-mi verii în ipostază nefastă, probabil vecinii pe ei îi bănuiau că au făcut gălăgie și nu eu, intrusul care eram.

M-am uitat prin bibliotecă. Am descoperit cărți de care nu mai văzusem: mici, de puține pagini și viu colorate. Preț: un leu. Am luat una, Sticletele de Mihail Sadoveanu. Îmi puneam întrebarea, la finalul lecturii, cum a reușit sticletele să ia pene de la alte păsări și să rămână în „straiul” de astăzi. Mi-l închipuiam ca pe puii golași pe care-i văzusem ieșind din ouă, iar posibilitatea de a se fi înzestrat cu penaj străin o atribuiam puterii lui de pasăre sălbatică.

---

În liceu, am încercat să citesc Baltagul, dar nu am reușit. Mă influențase filmul prin atmosfera sumbră a cadrelor și prin muzica prevestitoare a tragediei. Am reluat romanul abia în vara anului 1997, când nu-l mai lăsam din mână și ar fi trebuit, fiindcă mă pregăteam pentru examenul de definitivare. Baltagul este, într-adevăr, o capodoperă.

În liceu (eram chiar în clasa a XII-a), m-au atras acele microromane: Venea o moară pe Siret, Bordeenii, Paștele blajinilor, Locul unde nu s-a întâmplat nimic ș.a. Atmosfera paginilor (care mă liniștea, îmi făcea bine) coincidea cu aceea a vremurilor de răscruce pentru mine, care aveam în față atâtea examene, pentru a deveni și eu ceea ce speram să fiu.

Am început studiul la Urmuz din curiozitate. Mulți îl consideră cel mai mare scriitor român.

Din lucrarea cu Algazy&Grummer, singura imagine care mi-a rămas, imagine generică pentru semnificația textului, este a unui om cu plisc din lemn care stă la tejghea. De câte ori intră vreun client în prăvălie, Algazy, personajul configurat mai sus, plescăie mecanic, dar fără dinamică motrică. Grummer îl suplinește, dintr-o parte a prăvăliei, mai mult îl contemplă.

Am trimis unei reviste literare fabula Cronicari – am interpretat-o cu accent pe numele sonore aduse în discuție de către autor: Galileu, Aristotel ș.a. Atmosfera pe care mi-au inspirat-o versurile a fost de tip medieval, cu boieri pământeni, molcomiți la Istanbul în tratațiile cu zahar și cafea.

A doua operă antologată este Alice în Țara Minunilor de Lewis Caroll. Contorsionările lui Alice inaugurează categoria de supereroi din cinematografia mondială. Nu am decât următoarea viziune: interior grandios de castel în care o fetiță, îmbrăcată în rochie mov, asistă mirată la metamorfozele extravagante ale propriului corp, în timp ce un iepure alb raționează similar unui înțelept.

---

Teatrul de salon scris de Eugen Ionescu descinde din atmosfera burgheză de sfârșit de secol al XIX-lea a pieselor lui I. L. Caragiale. Subiectele protagoniștilor sunt urbane, pe teme culinare și de dragoste nespusă, dar bănuită.

Nu aș putea trăi în lumea lui M. Frisch, ai cărui eroi își poartă sâmbetele unul altuia cu viclenie și care, în numele nu știu cărei idei, sunt în stare să experimenteze în mod radical, fără a ține seama de siguranța semenilor. Explorarea tărâmurilor lumii de apoi, din perspectiva meseriilor deținute pe pământ de către protagoniști, conferă un aspect de epopee dramelor semnate de autorul german.

Așteptându-l pe Godot transmite un sentiment irepresibil de melancolie. Cei doi vagabonzi (în sensul propriu al cuvântului) nu au decât o singură soluție de a se salva de la ororile propriilor destine, anume să se angajeze, fie numai prin dialog, în existența acelora care le tranzitează orizontul și le acordă puțină atenție.

---

Romanul F este ca un aparat de cinematograf care proiectează pe ecran un film compus numai din scene absurde. De asemenea, personajele au o rutină definitorie prin care pot marca lectorul cărții. E de remarcat viziunea futuristă a lui D. R. Popescu.