Jurnalul Lui Diogene. Prima zi (2)

Înţelepciune antică. Povestea lui Diogene - omul care avea totul | Epoch  Times România

Pe țărm, tot pe mine mă caut, o parte din eul meu a rămas în apă,

alerg, din nou, în mare, să mă recuperez cu tot ceea ce mi se pare a fi risipit din reflectare…

Farul s-a stins, semn că s-a găsit un om adevărat. Oare eu să fiu acela?

Prin ce să fi impresionat?

În sfârșit, mi-e foame. Cum mă salvez de la senzația aceasta?

Ce pește amorțit să-mi sară în față,

pentru că undița am prăpădit-o în demersul meu

de a fi cât mai liber față de suita lucrurilor.

Am renunțat și la cana de lemn, beau apă din căușul palmelor.

Cât de greu le este oamenilor de rând să-și ducă traiul

în hărmălaia de obiecte! Nu-și mai aud gândul profund

și își vor fi complicat și mai mult existența.

Un instrument nou apare cu nevoia de atribuția lui,

cu încă o povară care se înnoadă invariabil de gând

și-l rupe de grația imaterială, suportul lui natural,

precum valul este pentru străfundul corabiei care îl străbate.

Dacă mi se va aduce mâncare

de către vreun cetățean cu milă,

filosofia mea se va eroda, cu fiecare dumicat înghițit.

Încotro mă deplasez să mă liberez de foame?

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.