Arhive categorii: Dan Ionescu

31 octombrie, 2020: Explicarea asteriscurilor (*) din textul Pașaportul

În grădină

„Pentru ce să fii judecat? Pentru ceva ce ai fost ursit* să ajungi?”.

Mama ne istorisea frecvent o poveste în copilăria noastră, despre cele trei ursitori… 

Cineva susținea că există și destin și Judecată de apoi, iar omului i s-ar calcula faptele care excedează* condiției predestinate.

Referitor la perioada de dinainte de 1989, despre adunările sau ședințele mereu propagandistice ale p.c.r., prof. N. Pârvulescu îi critica astfel pe cei caracterizați de excesul de zel:

-Nu am nimic cu tine tine= interlocutor generic), pentru că te puneau să aplauzi de două ori, dar de ce aplauzi de trei?


Aveam rutina de a face propagandă cărții* în sine, astfel că nu m-am sfiit să-mi port volumul în mână, peste tot unde mergeam.

Oriunde mergeam, în parc, în oraș, aveam câte o carte cu mine, pe care o așezam pe bancă, acolo unde mă opream. Prietenii mei aflaseră de ieșirile mele în oraș, de regulă în centru, și veneau acolo și ei să vorbim.

Prof. N. Pârvulescu era unul dintre conlocutorii mei. I-am împrumutat romanul meu, Umbra scrisului (2010). Mi-a promis că îl va citi și își va exprima și părerea. Am prestabilit noua revedere, la două zile… Aveam ceva emoții, știindu-i intransigența și franchețea colocvială.

-Am citit cartea…

– Bine că nu mai este atât de cald, vorbeam eu, rupt, în aparență, de atmosferă, mă temeam încă de opinia dumnealui.

-Mi-a plăcut, e o carte frumoasă.

Ne-am antrenat în conversații îndelungate pe subiect.

P.S.

Eu însumi cred că Umbra scrisului este peste De ce iubim femeile de M. Cărtărescu. Argument: oricine apucă să-mi deschidă cartea, nu o mai închide decât după ce o va fi terminat de citit.

31 octombrie 2020: Pașaportul (II)

Grădina, alaltăieri

După norvegieni, mai populari au fost turcii. În 2008, mi-a apărut volumul Vis visus sau Forța visului. Aveam rutina de a face propagandă cărții* în sine, astfel că nu m-am sfiit să-mi port volumul în mână, peste tot unde mergeam. Cei mai interesați de carte au fost turcii, erau admirativi la adresa mea, îmi dădeam seama din conversațiile purtate între ei precum și din atitudinea atentă față de mine. Mi-au cerut câte un volum cu dedicație și autograf. Prin nouăzeci, Romulus C., atunci redactor la o revistă literară, mi-a spus că străinii acordă o importanță deosebită scriitorilor, pentru ei cartea fiind „sfântă”. Și avea dreptate, am trăit această realitate. Din grupul nostru, al celor din țară, niciunul nu a fost interesat de carte, măcar să-și fi aruncat un ochi prin ea – mai făceau parte și dintr-un proiect cultural de anvergură (poate și invidia este o cauză, alături de nivelul cultural – am această opinie, nu pentru că era cartea mea și aș fi suferit de nu mai știam de mine, putea fi oricare alta și cred că la fel s-ar fi comportat, cu indolență).


Am asistat la un spectacol folcloric, ținut în aer liber, pe o arenă, în apropierea Dunării… Chiar am stat de vorbă cu un bulgar care jucase fotbal la echipa lor. Știa românește. Se lăuda că a avut onoarea de a juca un amical cu Știința Craiova, pe vremea când activa Ion Oblemenco.

Am vizionat aproape înspăimântat un dans* de-al lor, întrucât pe scenă observasem un jucător – cel mai înalt – că se schimbă vizibil la față, de la efort. Căciula nu-i putea acoperi metamorfoza, deși îi căzuse pe față (în săriturile prevăzute de ritmul muzical). L-am urmărit pe dansator și după încheierea spectacolului și am răsuflat ușurat (la propriu) că nu i s-a întâmplat nimic rău.

S-a mai organizat o masă, cu specific bulgăresc. Nu mă dau în vânt după mâncarea lor. Anterior (cu vreo doi ani), întâlnisem la Casa Scriitorilor de la Neptun, pe Victor O. (împreună cu soția). Am făcut împreună o incursiune cu mașina mea la Balcic, din admirație pentru Regina Maria. El insista să luăm masa acolo, că au o mâncare deosebită, în special niște cârnați, un fel de mici de la noi. Și în prezent, am senzația de greață pe care mi-a lăsat-o îngurgitarea acelor mici bulgărești, îi simt în gât.

Masa la care ne-au invitat partenerii noștri de proiect a fost ceva mai bună. Șeful lor de grup vorbea perfect limba română veche. Străbunica lui fusese româncă (o învățase de la ea). L-am întrebat cum i se pare limba noastră* :

„-Mândră, mândră!” (mi-a răspuns imediat, din convingere). Avea o fiică, Elena, căreia i-am dăruit o carte cu dedicație, folosind alfabetul chirilic (făcusem și rusă în școală). De asemenea, am lăsat* un exemplar și la biblioteca unui Colegiu din oraș, pentru cititorii de limbă română.


Maria, tot cu origini românești, stăpânea foarte bine limba română. Am întrebat-o despre constituirea Bulgariei ca stat. În consecință, am vorbit despre Câmpia Mierlei. Nu m-am putut abține să nu-i amintesc despre Mihai Viteazul, că noi la 1600, când ei abia deveneau stat, o națiune, aveam o conștiință națională reverberantă.

Câtă vreme am stat la Vidin, mă gândeam la versurile eminesciene: „Bulgăroi cu ceafa groasă”. Cu mici excepții, poetul nostru avea din nou dreptate.

(Va urma)

30 octombrie 2020: Pașaportul

Grădina, azi

O tânără (de șaisprezece ani) îmi spune cu amărăciune că, până acum, nu a fost nicăieri în străinătate, având atitudinea de a fi pierdut ceva…

Astfel, mi-am adus aminte de prima mea ieșire în străinătate. Curioasă, fata mă întreabă: „-Unde?”.

„-În Bulgaria și atunci, într-un proiect oficial, dar de la acel an înainte, mi-am petrecut fiecare vacanță numai în străinătate”. Evident, întrebările au răsărit în sală (unde mi-a plăcut mie cel mai mult etc.). Le-am promis că voi scrie ceva pe tema aceasta. Pretextul mi-l dă o emisiune tv. despre etnicii bulgari: îmbrăcate în haine populare (haine vechi de o sută – două sute de ani), câteva femei pregătesc, în fața camerelor de filmat, o plăcintă „încrețită”.


În 1990, am intrat în posesia unui pașaport (semăna cu livretul militar – doar ce terminasem armata) și-l pusesem într-un raft, în bibliotecă. Visam numai țări exotice. Pașaportul era valabil cinci ani (care au trecut ca focul și eu nici marea noastră nu o văzusem – pentru prima dată m-am bucurat de valuri, în august 1996. Făceam comparație între mine și Eminescu – el însuși ajunsese pe litoral destul de târziu, după ce scrisese Mai am un singur dor). Între timp, trecusem la al doilea (pașaport, era să nimeresc și acum, în scriitură, „livret”, din cauza asemănării dintre cele două documente ale unui cetățean atât de înregimentat în propria-i țară, ca fulgul în frig), cu aceeași frenezie, că mă voi răzbuna pe vremea de stagnare, cu excursii fulminante etc. , dar nu s-a împlinit nimic din proiecția mea onirică.


În 2008, după ce mi-a apărut volumul Vis visus sau Forța visului, am fost cooptat, pe ultima sută metri, într-un proiect (în Bulgaria, după cum am menționat mai sus). Aveam rutina de a face propagandă cărții* în sine, astfel că nu m-am sfiit să-mi port volumul în mână, peste tot unde mergeam.

La Vidin, erau grupuri din toată lumea. Cea mai bună comunicare am avut-o cu norvegienii (din păcate, aceștia au plecat a doua zi, după ce am ajuns noi). La masa festivă, am deschis o discuție despre destin, pentru că este o problemă care preocupă multă lume. Între ei, se afla un profesor de religie din Trondheim care mi-a făcut cadou o insignă în culorile clubului Rosenborg, echipă al cărei suporter era.

Optica mea este următoarea: existența destinului anulează pe aceea a Judecății de Apoi. Pentru ce să fii judecat? Pentru ceva ce ai fost ursit* să ajungi? Cineva susținea că există și destin și Judecată de apoi, iar omului i s-ar calcula faptele care excedează* condiției predestinate. Am subscris parțial la această idee – meditasem și eu cândva similar – și am reprezentat-o astfel, că este posibil ca omul să fie liber să-și aleagă drumul în viață, dar, odată ce a intrat pe acea stradă, va fi obligat să-i îndure atmosfera, nivelul de civilizație etc. – pentru o asemene alegere poate va fi judecat, pentru că el (omul în general) stătea într-un cerc din care o putea zbughi oriunde și în funcție de înclinația firii lui, de cultura pe care a asimilat-o, se duce pe o cărare, a binelui sau a răului (bine / rău ca valori morale).

(Va urma)

Cartea

Carta a Tetis

În martie, anul acesta, mi-a apărut la Madrid cartea de poeme intitulată Carta a Tetis (170 de poeme), ediție princeps (în limba română încă nu a apărut, dar de curând am primit o ofertă de publicare tot pentru acest număr masiv de poeme, 170). Titlul e omonim unui poem consacrat lui Ahile – am fost impresionat de jelania lui de la malul mării, când îi cere ajutorul lui Tetis, mama lui și fiica lui Neptun: Ahile își aflase predestinarea, dar Tetis, venită din mare, lângă el, îl mângâie și-i spune că încă mai are șansa de a alege, fie intră în istoria omenirii ca un mare erou și va muri tânăr, fie va fi nemuritor, părăsind câmpul de luptă. După cum se știe, Ahile a ales prima variantă și a fost modelul lui Alexandru cel Mare (care, la rându-i, a fost exemplul suprem pentru Napoleon, iar Eminescu a dedicat Oda în metru antic împăratului francez).

Cărțile (drepturi de autor) mi-au parvenit din Spania la începutul verii, prin firma Tabita și mi-au fost înmânate din depozit de către o doamnă, Josefina (numele iubitei lui Napoleon. După cum se vede, legăturile din carte intră și în viață, într-un fel).

L-am sunat pe Geo Constantinescu, șeful catedrei de limba spaniolă de la Facultatea de Litere, să ne întâlnim. I-am oferit cartea, ale cărei condiții grafice i-au părut excelente. După ce a citit-o, m-a sunat să-și exprime părerea: limba spaniolă conferă altă dimensiune liricii mele, că am intrat în circuitul universal, că însuși lui Marin Sorescu i s-a acordat un premiu pentru un volum publicat direct în spaniolă în anii optzeci. Mi-a mai vorbit despre poetul tradiționalist, Alexandru Busuioceanu, întemeietor al unei catedre de limba română în Spania (în anii șaizeci), despre Vintilă Horia (care a refuzat premiul Goncourt, neavând încotro. Motivul este legat de influența autorităților comuniste de atunci, însă nu mi-l mai aduc aminte exact. Îl voi suna pe Geo să mi-l mai explice o dată).

Volumul este, într-adevăr, delicat. Se deschide cu un poem scris în liceu, despre o pată de culoare întinsă de vânt pe lac. Am regăsit textul pe pagina de gardă a unei cărți mai vechi, citite de mine tot atunci, în liceu. Până prin anul 2000, aveam acest obicei, de a scrie versuri la începutul sau sfârșitul cărților. Mă simțeam mai relaxat și debordam pe acel spațiu scurt al foii.

Poemul secund al volumului evocă momentul în care mi-am fotografiat bunicul patern în măr cu aparatul meu de fotografiat (primit cadou de la părinți în anul 1986). Cartea se încheie cu o meditație asupra misiunii poetului, în cazul meu, de a nu-mi lăsa bunicul să putrezească în pământ, ci să-l restitui vieții prin ars scribendi.

Cea care mi-a tradus manuscrisul în spaniolă a fost entuziasmată, a afirmat că inaugurez un stil.

Am prezentat cartea undeva și o tânără din public a descifrat tare titlul de sub degetul meu. Mi s-a părut că sună bine și m-am uitat pe pagină mai atent. Deschisesem din întâmplare la Acordeonul de hârtie. Tata îmi făcea acordeoane din hârtie în care sufla, pentru a amplifica jucăria. Încheiam că ar fi fost bine să păstrez unul dintre ele, suflarea tatei ar fi rămas acolo în burduful fragil și aș fi deținut-o și acum.

Poemul

(Va urma)

28.X.2020

Stau în parcarea unui hypermarket… Zgomotul prăbușirii unor blăni de lemn îmi atrage atenția, la ultimul etaj al blocului din stânga muncitorii dau jos cofrajul. O macara își mișcă brațul și imortalizez momentul, în timp ce la radio, crainicul rostește „cod măr de ploi”, dar se corectează („cod galben etc.).

Cât de mult s-a schimbat peisajul! Acum un an, erau numai case pe acea alee. Ce i-a motivat pe proprietari să le vândă, o zonă atât de bună! și unde vor fi locuind ei acum?, pentru că mie, ori de câte ori aud de bloc, îmi vine în minte instantaneu ghena de gunoi.

Dau dreptate unui cunoscut care, la aflarea veștii că se demolează Moara lui Drugă, a dat năvală la fața locului, pentru a o surprinde, pentru ultima oară, într-o fotografie, fiindcă peisajul se metamorfozează rapid.

Din mersul mașinii, mă uitam mereu la un pom răsărit pe acoperișul morii, cam în dreptul jgheabului de colectare a ploii, și eram curios cât de mult se poate duce în sus (acel pom). Aveam un sentiment dual, de admirație pentru puterea de cucerire a vegetalului, dar și de tristețe, gândindu-mă la cât s-a muncit la acest monument industrial și ce a ajuns acum, relicvă istorică ignorată.

Într-o discuție, Șarpe (fost prof. de desen) îmi spunea: Dacă aveam ideea de a fotografia orașul, din copilăria mea până acum, aș fi fost în posesia unui tezaur de imagini. Mi s-a părut cel puțin bizar interlocutorul meu, dar era opțiunea justă a unui artist (pseudoartist).

26.X.2020: Convorbiri

Îl sun pe Sandu B. să-i urez „La mulți ani!”, însă este extrem de ocupat, aleargă de la medicul de familie la CAS și, probabil, viceversa:

-A murit medicul meu de familie (o doamnă) de COVID și cea care i-a preluat cabinetul a pus stăpânire pe dosarul meu… Bine, am prins-o într-un moment nepotrivit, am intrat după ce abia convinsese un copil să-i facă un vaccin. Am auzit discuția de la ușă. Copilul, cam de cinci ani, era foarte deștept. Avea un instinct de apărare inexpugnabil. Aducea niște argumente abile în dreptul cauzei lui. Și i-am dat dreptate. Și doamna doctor i-a vorbit frumos. După vaccin / vaccinare, am intrat eu…

-Și legea ce spune, cu privire la dosar?

-Legea este la mijloc. Trebuie să mă duc în audiență la prefect, s-o interpreteze și să-mi dea act.

(Va urma)

25 octombrie 2020

Mai sunt mure! (Fotografie făcută alaltăieri, 23 octombrie)

Am dormitat mai toată ziua, de la ploaie. Nicio dâră de lumină pe cer. Unde este soarele care ne tăbăcește pielea vara?

Nu am apucat să culeg murele care au mai rămas (mai sunt atâtea roze, necoapte, deși am jumulit frunzele din fața lor, pentru a permite razelor să le coacă – a se vedea fotografia de mai sus, făcută alaltăieri).

Articolul meu despre bunicul patern a stârnit chiar controverse. Mama se tot întreabă despre episodul cu pistolul, dar dacă nu-l cunoaște ea sau altcineva din neam (nu toată lumea a știut să adreseze întrebările mele!), nu înseamnă că nu a fost adevărat. Mie mi l-au relatat mama Ioana (bunica) și tata (bunicul, așa-i spuneam: „Tata”, iar lui taică-meu – „Tati”).


Nu am mai scris nimic la studiile mele în lucru, despre Urmuz sau Eminescu, precum nici la cronica despre cartea lui Geo, carte din care am publicat în revistaderecenzii.com primul capitol.

Încep să fiu dominat de melancolia de duminică seara.


Mâine, e Sf. Dumitru. Soră-mea mă îndeamnă să scriu ceva despre felul în care tati își serba ziua numelui, dar eu nu mă simțeam fericit, pentru că mereu eram cu mintea la examenele pe care le aveam de dat (treapta I, treapta a II-a, bacalaureat, admiterea la facultate).

Reușeam să scap tensiunii interioare, când ne vizitau unchiul Dorel, văru-meu Dorin și mătușa-mea Constanța. Doar ce fugise Otilia (vară-mea, sora lui Dorin) cu iubirea vieții ei, Romeo (nu cel din Verona, ci acela din Dobra).

Eram în empatie cu Dorin: dacă el pierdea cu seninătate ocazia de a învăța, eu de ce să mă consum că m-am depărtat de carte? În compensație, îi arătam biblioteca mea, ce volume am mai cumpărat sau ne uitam împreună la fărâma de film pe care o difuza tvr atunci. Urmăream în special filmele de western. Cu un an- doi înainte, ne jucam de-a cowboy și indienii. Purtam la centură pistoale cu capse. Dacă eu făceam pe John Wayne, pe Dorin îl auzeam spunând că e John Mărul. Nu am fost de acord, fiindcă nu identificasem în filme personajul cu un asemenea nume, însă Dorin, pentru a fi convingător, susținea că mai este și John Părul, că știe el. Într-o asemenea situație, dacă-l respingeam pe unul, pe Mărul sau Părul, tot rămânea valabil în joc unul dintre ei.

Unchiul Dorel venise cu un casetofon imens (cred că era prin 1981, anul în care a și cerut să plece din țară, fiind fascinat de America, dar, bineînțeles, nu a primit viză).

Casetofonul impresiona prin mărime, nicidecum prin performanțe acustice. A doua zi, când am revenit de la școală, nu era nimeni acasă. Toată lumea plecase prin oraș – cel puțin, așa era notat în biletul pe care mi-l lăsaseră ai mei pe masă, în sufragerie.

Am început să cercetez aparatul, reușind să-l pornesc. Am ascultat-o pe Lepa Brena – era o casetă cu ea. Lansase în sârbește o melodie românească.