Starea de veghe a zeilor,

întrecută în ansamblu, de amploarea luptei recente,

se lasă pradă somnului vânător.

Înainte de a-și fi întins pe mari paturi de rouă,

constituția de abur și piatră,

zeii au tras de sfoară, într-o eclipsă abnormă,

soarele,

în locu-i mocnind un jar de vacanță.

Ruguri nestinse torc peste întreg, vini concrete.

În văzduh,

ca vorbele pe buzele muribundului,

păsări de pradă mor.

Am luptat în regimentul doi Cloșca, numit pe front până în ziua de 27 noiembrie, când am căzut prizonieri în apropierea râului Grigor, județul Prahova. Dușmanul ne înconjurase din toate părțile și noi voiam să spargem cercul. N-am putut, cu toate sforțările noastre, pentru că nemții erau mulți și din toate părțile. Am stat închis în Ploiești, în Școala primară. Acolo am stat nouă zile și nouă nopți, fără să ne dea o bucățică de pâine, decât apă rece. Păduchii se înmulțeau din zi în zi. În școală făceau focuri din băncile copiilor, unde ne păleam cămășile, ca să moară păduchii. Încep să ne dea la patru inși câte o varză albă. Trecând trei zile, ni se da câte un pesmet de fiecare prizonier, iar după alte trei zile, ne dădeau la cinci prizonieri, o pâine.

            Din cauza păduchilor și a mizeriei ce am îndurat, s-a ivit între noi o boală numită tifos, care a prăpădit foarte mulți: de la 30 – 40 pe zi. Îngropatul se făcea câte 30 – 40 de morți la un loc, fiind cărați cu căruțele care trăgeau la marginea gropii unde se răsturnau, apoi se trăgea pământ pe ei. M-am îmbolnăvit și eu. Mă durea capul și nu știam nimic de mine. Eram așa de slăbit, că nici din pat nu mă puteam da jos.

            La 1 aprilie, am fost luat de turci și trimis în țară la ei. Am trecut Dunărea peste pontoane, în Bulgaria. La stație, bulgarii ne așteptau cu brațele pline de pietre. Cum a oprit trenul, au început să dea în noi cu ele. Santinelele turcești abia au putut înlătura pe bulgari.

            Ne-au dus la Adrianopol, pe urmă, la Constantinopol și de aici cu trenul, spre Bagdad, până la localitatea Alep (Alep este un oraș din Siria, cu cca 1,7 mil. locuitori astăzi, n.r.). Ne-au dat jos, punându-ne la săpat tuneluri pe sub munte. Erau acolo fel de fel de oameni: români, ruși, italieni, sârbi, francezi, englezi, indieni și chinezi. Mâncam pâine și o porție de pilaf îndulcit cu smochine. De prin munte, mâncam poame ca portocale, smochine, roșcove.

            Soldații se îmbolnăveau de căldură. Mulți mureau, dar cu toate că erau îngropați adânc, hienele îi scoteau și-i mâncau.

            Din Constantinopol am scris o carte poștală pe care am trimis-o acasă la mine, dar n-au primit-o ai casei.

            Venit acasă, m-am îmbolnăvit și am zăcut un an și jumătate și am rămas cu un tușit, după cum mă vezi.

*Mărturie făcută de țăranul Toma Ismană din satul Izvorul Aneștilor, jud. Mehedinți, în anul 1937, lui V. Vârcol, care atunci era insp. general școlar. Toma Ismană fusese ostaș, prizonier sub ocupație.  

Erijat într-un „ins” misterios din cauza leneviei în care se complace, față de copiii care-l „îmboldesc” să le spună povești, autorul se proiectează inițial într-o instanță lirică, adecvată conexiunii posibile cu interlocutorii lui ghiduși; ba, mai mult, pentru a găsi o măsură explicabilă a ponderii fizice din cauza căreia lâncezește, el se consideră expiat de propriu-i corp, un glas al acestuia și atât. Dimensiunea metafizică pe care o acceptă este permeabilă viziunilor extravagante. A-și imagina el despre sine că este un glas îi dă putere să relaționeze linear cu alți semeni, reperați la același nivel, de vibrație sonoră, altfel, câmpul discuției se închide, iar povestea pe care ar istorisi-o s-ar afla în continuare în sertar. Stadiul de voci la care aderă îi permite, cel puțin pe durata narării, să abandoneze propria-i identitate, de om matur, serios, captiv al conveniențelor de tot felul, pentru altă ipostază, solicitată de copii, aceea de povestitor cu fantezie.

Reveria este alt mijloc de relaționare. Până la urmă, se ajunge la o convenție cu ascultătorii micuți: ei trebuie să vâslească mai departe, în timp ce el, maturul, Gulliver în țara piticilor, se va aduna din starea-i vacilantă, pentru a expune povestea mult așteptată. În plus, glasurile copilelor copleșesc pe acela auctorial, extrem de îndărătnic inițial: „O, cruzi micuți! / În ăst ceas molcom, / În astă tihnă și visare / Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă, / Să-l îmboldiți la un basm mare! / Dar cum să învingă bietu-i glas, / Unite când îs trei glăscioare?”. Tonul de interpelare este similar aceluia avut de Ion Barbu, în După melci și în debutul artei poetice, Riga Crypto și lapona Enigel.

Glasurile „celor micuți” stabilesc, de pe acum, tiparul personajului, precum ursitoarele urează nou-născutului traiectul în viață. Față de situațiile anterioare, sugerate în discurs, când ascultătorii se mulțumeau cu o teapă anume a „năzdrăvăniilor” (despre care li se istorisea), acum vor mai mult, o istorie cum nu li s-a mai spus. Pentru aceasta, este nevoie de o transfigurare complexă a autorului, de un efort substanțial, în primul rând, de abandonare a propriului eu, apoi, de îmbrățișare a două tipuri de ficțiuni, una favorizată de „tăcerea profundă” care s-a lăsat, prin complicitatea copiilor curioși, dornici să asculte, alta, „născută de vis”, de acea reverie inspirată de aspectul naturii în amurg. Cu alte cuvinte, Lewis Carroll se autodefinește pe sine ca autor: sută la sută inspirație și deloc efort, pentru că, la vârsta pe care o resimte, nu s-ar mai fi dedat scrisului. Prin urmare, pretinde a fi ascultat, precum Homer în Antichitate, iar ceea ce rostește se va reține (ori nu) prin ceea ce a impresionat urechea auditoriului. Pentru a scăpa definitiv de eventualele acuze că basmul n-a plăcut, Lewis Carroll distribuie la propriu firul narațiunii personajului făurit: „Alice! În mâna-ți blândă ia / Copilărescul basm și-l pune / Lângă curatele-ți visări”. Această predare a prerogativelor unei instanțe fictive face parte din cutuma realizării epopeilor. Homer s-a abandonat pe deplin vestalelor, pentru a fi mai credibil în tot ce expune, în sensul că narația nu-i aparține lui, fiindu-i transmisă / inspirată de entități superioare, la modă atunci, muzele atât de invocate: „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul, / Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse” (Iliada, Cântul I).

Alice, eroina cărții, însumând însușirile copilelor dornice să audă o poveste inedită, se abandonează lumii reale, dintr-un sentiment de curiozitate, dar și datorită instrucției adecvate vârstei. De exemplu, nu l-ar fi urmat pe iepuraș, dacă nu ar fi remarcat vestimentația acestuia extrem de bizară (o veste găzduind un ceas de buzunar). Dintre vietăți, omul deține capacitatea de a estima timpul. Când alta se raportează la timp, este clar că este demnă de luat în seamă și de spionat, fapt pe care Alice îl realizează, asumându-și riscul de a purcede în lumea exemplarului care s-a folosit de tehnică (pentru a-și calcula unele acte, precum statul la suprafață). Propriu iepurașului alb este numai „fuga peste câmp” și coborâtul în vizuină, iar nu posesia unui ceas „pe care îl scoate din buzunar”. În consecință, abilitățile neobișnuite sunt mai numeroase, de unde și proporția fabuloasă a romanului, precumpănitoare aceleia realiste; perspectiva obiectivă se închide, odată cu plutirea lină a bărcii înspre casă, în spate cu soarele asfințind, în timp ce alta spectaculară se deschide în mod paradoxal, în subteran.

Lewis Carroll se redescoperă pe sine copil, cu ocazia explorării, de către Alice, personajul în care se dedublează, a universurilor din spatele ușilor închise. Tot ce a trăit el în sine și nu a avut curajul de a spune maturilor din jur, o face acum, relevând astfel fantezia specifică oricărui copil.

Mai există un motiv subtil pentru care Alice are acces la vizuină, anume dragostea copilei pentru animale. Deși aflată sub tensiunea generată de acomodarea cu noul mediu, ea își exprimă îngrijorarea pentru Dina, pisica ei: „Sper că n-au să uite, la ora ceaiului să-i pună și Dinei lapte în farfuriuță. Dina, drăguța mea, ce bine ar fi fost să fii și tu cu mine aici! Șoareci mă tem că nu-s în văzduh, dar poate c-ai putea prinde câte-un liliac — știi, liliecii aduc foarte mult cu șoarecii. Dar oare pisicile mănâncă lilieci?”.

Alice împărtășește destinul lui Prichindel, din basmul fraților Grimm, de a vedea lucrurile de la scară minoră; anomalia ei nu este congenitală, precum în cazul arhetipului menționat, ci dobândită, în urma îngurgitării băuturii din sticluța etichetată cu mesajul hortativ: „Bea-mă!”. De fapt, minimizarea trupească este în concordanță deplină cu propria-i voință de avansare într-un perimetru fastuos, deși liliputan, mai degrabă propriu iepurașului năstrușnic, decât unei copile. Justețea găsirii unui instrument, precum luneta, ca al doilea termen al comparației, facilitează metamorfoza: „Ah, ce bine ar fi să mă pot strânge ca o lunetă! Cred că n-ar fi prea greu, dacă aș ști cum să încep”. Cheia adaptabilității la dimensiunile și atmosfera spațiilor în care s-a trezit catapultată este reprezentată de propria-i minte, pliată pe soluții ad-hoc. Reducerea dimensiunilor corporale dezvoltă paradoxal, ideea posibilei extincții, dar fără aer tragic, dimpotrivă, destul de ludic; în orice caz, momentul este crucial, de preschimbare a atitudinii inocente din fața misterului, cu alta de elucidare, evitabilă în opinia lui Lucian Blaga exprimată astfel în lucrarea Filosofia stilului: „Datoria noastră în fața unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”. Devansarea instinctului de conservare de către o copilă echivalează unui act eroic pe care Alice îl produce în mod firesc, ajungând la estimări filosofice de felul: „<căci, mai știi — își zicea — te pomenești că mă sfârșesc de tot, ca o lumânare. Stau și mă întreb: cum aș fi atunci?> Și încerca să-și închipuie cam cum arată oare flacăra unei lumânări, după ce s-a stins lumânarea — fiindcă nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva”. Comparația este caracterizată de naivitate, în aparență, pe când, în realitate, suscită întrebări multiple (și duce imaginația oricărui lector în direcții pe care altfel acesta niciodată nu le-ar fi tatonat).

La orice transformare fizică, Alice urmărește să-și mențină identitatea de sine intactă. Când plânge, din cauza grijii pentru propriile-i picioare de care se distanțase prea mult, înălțându-se peste măsură, lacrimile vărsate sunt de proporții exorbitante, astfel că, în jurul ei, se formează o baltă (corpul reacționează adecvat noilor dimensiuni dobândite). Teroarea de umed este reprimată de aceea a recluziunii pe care a resimțit-o însuși Noe, cu ocazia potopului mitic. Alimentele reprezintă motivul plauzibil pentru alungirea sau retractilitatea unui corp în formare, explicație mediană domeniilor științific și fantastic.

Spațiul subteran este mai degrabă unul al sorții, prevăzut cu diverse indicii alipite borcanelor cu dulcețuri (dulcețuri dorite de copii în general); la un loc, indiciile hortative (etichetele de pe sticluțe și borcane) îndeplinesc proprietatea lui Procust, de a conferi un barem după care dimensiunile corporale devin încadrabile noilor spații. Este de remarcat diferența arhicunoscută: în cazul lui Alice, modificările anatomice se produc din interior, ca efect al deglutiției unor alimente magice, pe când manopera lui Procust asupra nefericiților călători este brutală și implacabilă, pe deplin exterioară.

Protagonista este dusă cu zăhărelul, amănunt superior cazului în care fetei i-ar fi fost desemnat un anumit curriculum, precum oricărui om în general, și pentru care ea nu ar fi avut niciun soi de implicare sau de adeziune. Însuși Iisus Hristos, pentru a produce influența decisivă asupra istoriei omenirii, a trebuit să îndure autoritatea unui fatum care nu-i aparținea de drept și de care nu ar fi avut nevoie în calitatea lui primordială de fiu al lui Dumnezeu, dar pentru a înnobila firea umană cu tenacitate divină, a consimțit la dualitate (firea omenească în simbioză cu aceea dumnezeiască).

E foarte posibil ca Alice să stea în continuare pe mal, în compania păpușilor și numai imaginația să-i zburde, iar dulcețurile să aibă asupra ei un efect puternic, furnizându-i energia necesară abdicării de la realitate. De fapt, copila nu coboară într-o vizuină propriu-zisă, ci în propriul sine, precum Harap – Alb, a cărui insinuare în fântână anunță începutul maturizării, al unei introspecții la care este constrâns de fapta cinică a Spânului (este prețul plătit pentru naivitatea derizorie de a crede că se află în țara spânilor, când, în realitate, un singur spân îi ieșea în cale, pentru a-i fura identitatea).

Alice scrutează subsolul terestru, estimat ca metaforă pentru natura interioară, datorită propensiunii ferme de a se autocunoaște. Dezideratul unei asemenea etape este justificat din mai multe motive: copila este curioasă, curajoasă, are o înțelepciune precoce, paralelă cu spontaneitatea ludică, și este îndemnată la a se lansa în lumi necunoscute de către aparențele bizare din realitate, care parvin altui univers. Nevoia de certitudine asupra misterelor este laitmotivul cărții. Cunoașterea de sine nu este de tip paradisiac, din cauza vârstei, când primează inocența și curiozitatea. Copila se confruntă cu noțiunile „latitudine” și „longitudine”, fiindcă nu le-a înțeles la școală și de aici dificultatea de a se controla în metamorfoze, ea nu-și explică sieși valabilitatea conceptelor; bâlbâiala pe tema aceasta fiind surplusul de incertitudine pe care-l îndură.

Etajul narativ nu este diferit de cel întâlnit în Micul prinț, deopotrivă regăsim aceleași elemente care asigură fluența evenimentelor, precum ivirea obstacolului (cum scamatorul scoate iepurașul din pălărie) și depășirea acestuia prin iscusința eroului. Spontaneitatea e trăsătura morală cea mai importantă a lui Alice, precum și compasiunea pentru viețuitoarele întâlnite.

Față de personajele urmuziene, care acționează numai în virtutea dotărilor mecanice, fiindcă acestea le asigură interacțiunea, iar nu pornirea interioară, Alice se transformă din agrementul inocent de a se cunoaște ea pe sine însăși.

Personajele lui Caroll au elemente umane, precum abilitatea de a comunica ori de a participa empatic la evenimentul căruia Alice îi face față.

Obiectele sunt opreliști în calea oamenilor de a se redescoperi pe sine și pe ceilalți.

Câte căni trebuie să dea la o parte gospodina bogată, pentru a-și vedea vecina demnă să-i vorbească? De asemenea, între mine, care nu am nicio cană – am renunțat la ea, fiindcă am socotit că nu-mi mai este de niciun folos -, și oricare dintre locuitorii orașului, sunt nenumărate căni, șir care-i împiedică să mă observe și pe care ar trebui să merg un an să le ajung la nas celor avuți, în timp ce, pentru cel de rând, mi-ar fi de ajuns o săptămână. Sau, dacă mă refer la aparatele grele, auxiliare îmbunătățirii traiului, câte zeci de kilograme ne despart? Cum le înlătur din cale, pentru a privi în ochi pe jalnicul proprietar?

Uite-l pe cel din fața noastră! Iese din prăvălie cu mai mulți pumni de cuie. Unde le duci, frate? Nici nu-i aștept răspunsul, fiindcă îmi dau seama că îi sunt necesare la îngrădire. Ce își păzește și față de cine? Orizontul cultural, dacă nu ar fi scăzut și dacă i s-ar alinia cu toții, i-ar propulsa în alt tip de relații, fără a mai fi nevoie să se ferească unul de altul, să nu li se fure din bunuri. Ceea ce propun, o dezlegare de lucruri, este o utopie, recunosc, dar acesteia eu m-am dedat cu trup și suflet.

(Va urma)

Viziunea asupra literaturii este deductibilă și din lista poeților pe care Leo Butnaru, un nume arhicunoscut în literatură, i-a tradus în limba română, poeți ale căror maniere de exprimare artistică străbat epocile. Paginile care li se consacră sunt însoțite și de o scurtă biografie, cu accent pe momentele cruciale, care le-au determinat opera. Antologia, intitulată Clavecine și vecinătăți, are cinci părți, denumite după spațiul cultural căruia numele care l-au impresionat pe traducător, îi aparțin. Astfel, Din poezia franceză, spaniolă și italiană, sunt traduși: Francis Picabia, Guillaume Apollinaire, Yvan Goll, Jacques Prévert, Réne Char, Eugéne Guillevic, Aimé Césaire, Federico Garcia Lorca, Giuseppe Ungaretti, Maria Luisa Spaziani și Aida Merini. Din poezia rusă și ucraineană, sunt tălmăcite texte semnate de către: Ivan Bunin, Vasili Mazurin, Elena Guro, Davis Burliuk, Vasili Kamenski, Velimir Hlebnikov, Tihon Ciurilin, Nikolai Gumiliov, Vladislav Hodasevici, Gheorghi Zolotuhin, Aleksei Krucionîh, Nikolai Aseev, Anna Ahmatova, Serghei Bobrov, Boris Pasternak, Osip Mandelstam, Ilya Ehrenburg, Serghei Treteakov, Marina Țvetaeva, Tatiana Veciorka, Vladimir Maiakovski, Bogdan Gordeev Bojidar, Serghei Esenin, Konstantin Bolșakov, Elpidifor Titov, Anatoli Mariengof, Leonid Cernov, Ippolit Sokolov, Boris Poplavski, Nikolai Zaboloțki, Iuri Odarcenko, Daniil Harms, Leonid Martînov, Boris Kornilov, Igor Cinnov, Pavel Zalțman, Ghenrih Sapghir, Ghennadi Alekseev, Robert Rojdestvenski, Andrei Voznesdenski, Iosif Brodski, Igor Pomeranțev, Namjil Nimbuev, Vera Pavlova, Nika Turbina, Andrei Korovin, Anna Iablonskaia, Oleska Slis-Arenko, Mihail Semenko și Mihailo Kameniuk. Din poezia americană, latino-americană și vietnameză, au fost reținute următoarele nume: Stephen Crane, Jules Supervielle, Marco Antonio Montes de Oca, Alejandra Pizarnik și Mai Văn Phấn. Din poezia scandinavă, poloneză și lituaniană, figurează numele lui Olav H. Hauge, Hans Børli, Hunvor Hofmo, Krzysztof D. Szatrawski și Vladas Braziūnas. În sfârșit, Din poezia cehă, sârbă, slovacă și sârbă, rețin atenția: Antun Branko Simić, Jaroslav Steifert, Zoran Pešić Sigma, Valentina Novkovic, Pavol Janik și Fazıl Hüsnü Dağlarca.  

Antologia este prezentată de către Liviu Antonesei, Arcadie Suceveanu, Ovidiu Pecican, Adrian Grauenfels, Toma George Maiorescu, Chiril Covalgi, Alex. Ștefănescu și Ion Pop.

Creațiile lirice asupra cărora Leo Butnaru s-a oprit, într-un demers necesar de familiarizare a cititorilor români cu poeți de primă mână din literatura lumii, tratează teme importante, precum dragostea, natura sau destinul omului pe pământ.

Cu o prezentare semnată de Horia Gârbea, volumul de lirică Ora H (Editura Neuma, 2021) de Alexandru Cazacu poartă un titlu misterios, care amintește de romanul Ora 25, scris de Constantin Virgil Gheorghiu. Ora H, cea după al cărei răgaz tânjește poetul, saturat de compania amicilor care-i seamănă atât de mult, încât senzația de a se revedea pe sine ca în mai multe oglinzi, îl obosește, supunându-l monotoniei, este definită în termeni firești: „Ora în care vrei să rămâi singur / pentru că îți este frică / de acei care ți se aseamănă” (Iată orele). Angoasa față de truismele existențiale, redescoperite în solitudine, este surprinsă în următoarea secvență lirică, distinctiv vizuală și atașabilă unei celebre pelicule de film american: „tot ce a fost se sfâșie / precum cămașa unei sperietori în lanul de ovăz”. În intimitate, visurile se redimensionează, după calapodul realității, deși viziunea de a dezvolta premisa „controlului asupra termocentralei / dintre blocurile cu zece etaje” (Visul nostru) este caracterizată de o anume inocență a exhaustivității: „să plantăm o mică pădurice de lămâi pe terasă / să salvăm eroii încovrigați de frig”. Proporția maximală a viziunii, fapt de influență suprarealistă, se menține în continuare. Astfel, întrebările unui om „în toată puterea cuvântului”, care se auzeau în oraș, împreună cu melodiile de la gramofoane, devin parte a mediului, întrucât „răspunsul întârziat / se arunca în fața iernii / ca o contesă înaintea acceleratului”. În mod curent, ecoul ar fi fost o consecință a interogațiilor, adresate, este de bănuit, unui interlocutor de aceeași formație culturală, dar importanța, pe care eul liric și-o acordă sieși, impresionează întreaga natură, care-i preia anxietatea și-i oferă o replică materială, în stare să dea peste cap un anotimp (precum iarna) și să-l abată de la instalare. Alt mijloc inedit de opunere la venirea iernii este liniștea, stare pe care o inspiră ziua de duminică, prilej de a investiga panoplia unei urbe situate în vecinătatea mării: „O baricadă înaintea iernii această duminică / în orașul pregătit să învechească / cu frumusețea decadentă a străzilor sablate / de o liniște friguroasă / lângă vârtejul ultimelor frunze / din fața plajei unde nu mai vine nimeni / unde securea războiului dintre tine și tine a ruginit / sub țipătul unui pescăruș flămând” (Sfârșit de sezon). De asemenea, în poemul, intitulat Septembrie, pe lama unor cuțite de bucătărie, alunecă toată liniștea din lume, în timp ce „anotimpul își dansează frunzele / pe marginea prăpastiei” – în altă parte, se deduce, nu se mai găsesc frunze, decât în colțul previzionat de poet, dar nici silențiozitate, fiindcă a fost acumulată de strălucirea oțelului, a pumnalelor de spart gheața (produsă în frigider). Alternanța tipului de perspectivă, când restrâns, când amplu, devine manieră recognoscibilă a volumului de față: „Seara se inundă de roșul atârnat / în cârligul măcelăriei”. Ca în romanul Baltagul, când viața pare a se defini prin singurătate și liniște, apar, te miri de unde, nuntașii, a căror menire este să înveselească locul: „Ca un fel de răspuns veselia acelui șir de nuntași / răscolind ordinea duminicii adormite / în propria sa istorie” (Problema orientală). Din acest moment al predominanței elementului sonor, poetul devine mai atent la manifestarea universului mărunt, căruia i s-au dedicat, între alții, Tudor Arghezi și Emil Brumaru: „Păianjenii strâng în plasa lor fină / picăturile ploii țârâitoare”, „Fluturi albaștri ni se topesc în vene” (O simplă zi de Aprilie), „furnicile au strâns ultimele firimituri ale spațiului balcanic” (Să mai treci) sau „roșeața soarelui / s-a topit în smârcuri și livezi / și peste merele coapte” (Poate cândva). Cu acest volum, a cărui temă principală este destinul omului în lume, Alexandru Cazacu face dovada vocației de a fi modern prin stil și problemele dezbătute.

Am umblat prin oraș, cu gura căscată la vitrine, întrebându-mă ce-i poate bucura atât de tare pe aceia pătimași să cumpere peste măsură obiecte după obiecte, preocupați să-și decoreze mediul și uitând a se îmbogăți pe dinăuntru cu texte din filosofi și din lirica de poveste.

Ambalajul sclipitor și multicolor al produselor implică o fericire instantanee, care îl fură pe cumpărător durerii la care se gândise, care-l tot macină ore în șir. Răgazul acesta, al uitării de sine, devine țintă în trai și, astfel, îl face pe om mai rezistent la îngândurarea permanentă. Prin ochi, se evadează din suflet – când este înnegurat -, în eticheta reflectată.

Am stat în fața statuilor și am cugetat asupra meritelor celor reprezentați în piatră.

(Va urma)

În copilărie, eram curios să văd mașinuțele de metal (cu uși care se deschideau și suspensii), mașinuțe aduse din Franța de muncitorii de la OLTCIT (pe la începutul anilor optzeci), tații tovarășilor mei de joacă din blocul în care locuiam, dar nu mi le doream din tot sufletul, întrucât aveam Volkswagenul meu de plastic, care călătorea pe unde îl direcționam.

Am fost surprins să văd, la emisiunea mea preferată, Așii amanetului, o mașinuță roz, cu o bărcuță galbenă agățată de ea, pe care s-a cerut, nici mai mult, nici mai puțin decât suma de șaizeci de mii de dolari…

De curând, acum vreo trei – patru luni, am purtat o discuție pe seama lor, a acestor mașinuțe, cu Bogdan, o rudă (aproape o rudă, încă nu este, dar se pare a deveni). El are mii de urmăritori, datorită mașinuțelor de colecție… Dintre acestea, l-am asigurat, am și eu.

(Va urma)