Priveam fără de țintă la orizont 
și-mi închipuiam că, la zenit, 
dacă ajung, voi putea atinge bolta cerului 
și, dacă-mi va fi drag tot ce se aude în acel cuprins, 
pe brațe o voi ține, la vedere
și pentru alții, de vârsta mea. 
S-a întâmplat, cândva: 
am alergat din curte spre deal...

Acum, mă uit la stele - 
gura timpului câte va fi mâncat din ele?
O văd știrbă, pe la poartă, 
ca o babă fără treabă. 
Nu ai vrea tu, mă răstesc din senin, 
singur în curte,
să rozi puțin din mine?
M-ai tocat atâția ani și nu mi-a păsat,
dar te voi pune la punct... tot zăresc
o tânără ghidușă, alergând prin lanul de grâu
și este o țintă fragilitatea,
ca o poză pe care amândoi ne aruncăm ochii.
Un fior ca o sabie trece prin noi, deodată, 
și mai câștigăm un punct comun,
mersul prin viață. 

Iau câteva guri de cafea, 
care mă destind și mă fac mai elastic, 
un veritabil gimnast.
Întind brațele în aer și mă agăț de soare.
Indiferent, pe glob, de unde ai fi privit,
în acel moment, 
m-ai fi văzut, atașat discului solar 
și atâta umbră, de la mine, 
s-ar fi extins peste câmp
și peste șaua unui cal năzdrăvan. 
O, Făt-Frumos la tine în curte 
aș fi aterizat, în mâini cu bucăți mari de soare, 
pentru tine în dar, drept bijuterii fundamentale. 

Un câine a înhățat luna și, de atunci,
lătratul lui strălucea noaptea. 


Boabele de struguri aclamă, 
cu bruma în gură, 
revenirea la somn, a bușteanului 
care i-a stresat suficient 
să fie dulci. 


Încolo, strigarea un rost mai bun nu are,
decât să-și fie sieși atentă clevetire. 


Depărtarea prea mult seamănă cu vinul,
de parcă un bob de strugure 
a fost stropșit peste tot.   


Magii dau deslușirii materiale fine, 
astfel încât în ele ochiul să-și regăsească motivul 
de a se uita în viitor. 


Copil, 
nu aș fi vrut să accept, când am aflat, 
că trebuie să mă închin altcuiva, lui Dumnezeu 
(prin dreptul de a fi zidit lumea),
în afara părinților. 

Peste cât timp va ajunge la voi, cititorilor,

trăirea mea de acum?

Ce va fi contemporan vouă, din ce voi întreprinde eu, atunci?

O! mă gândesc la Eminescu – peste ce au căzut ochii lui,

pentru prima dată, la mare? Cum a înnodat sfârșitul valului

de al omului, în elegia Mai am un singur dor! Care-i va fi fost pornirea?

Ce este în croncănitul pescărușilor?

Se bucură de zbor sau nu-și mai dau seama,

fiindu-le natural? Au, totuși, veselia plutirii,

ca zmeul din pânză, un petic zburător.

Dacă fiecare om, întins pe mal,

ar lega, de piciorușele pescărușului,

săculețele de supărări,

l-ar doborî din zbor.

Marea mugește,

fiindcă nu reușește să ne dea afară din larg.

A te lăsa apăsat de valul înspumat,

riști să dai cu fruntea în fundul bronzat al unei doamne.

Dacă stă în picioare,

uitându-se după cearceaful ei alb,

tu, rostogolit de val, când scoți fața din mare,

lumii-i vei părea că femeii albe i te-ai închinat,

iar ei deloc nu i-a păsat!

Aruncat în șezlong, privesc întinderea albastră

(pe-al cărei final trebuie să-l fi întrezărit,

dacă planeta ar fi fost un platou întins).

Este clipa visată de un an și, în gând,

mă compar cu omul care am fost în vara trecută

sau în altele, petrecute la mare.

Un vapor de nostalgie întrezăresc plutind pe ziare.

O pasăre aterizează la robinetul din grădină. Bea câte un strop,

se uită în sus, văzând, în reflexia apei stătute

în jurul țevii, altceva decât îi oferă priveliștea frontală

și nu-i face față. Se aruncă, într-o zvâcnire neașteptată,

spre căpățâna albă a unei cepe și rupe câte un fulg

sau ceva potrivit să-i aranjeze burta.

Acum, în timp ce scriu,

alta are în plisc niscaiva iarbă mai uscată

și o duce în piersic, sus, în cuibul populat de pui.

Uite cine face tranziția de la preocupările mele,

de a transcrie imagini în pagini,

la ale celor alte vietăți, furnica în zi mare! în viteză,

își caută hrana… I se pare că este însăși macaraua

încercând să ridice umbra paharului meu de sifon.

O albină cade pe terasă, dând din piciorușe,

ca o mașinărie fără a fi dreasă,

pentru a-și recăpăta cel puțin echilibrul

și reușește, în cele din urmă, zborul să-l dobândească.

Dar omul de ce nu a recâștigat paradisul?

Ce nu a mâncat albina – din ceea ce i-a fost interzis -,

ce post a ținut,

de la ce păcat s-a abstras,

pentru a putea, din nou, să ajungă la posibilitatea de zbor,

unicul ei rai?

Este mai merituoasă decât un școlar de prim rang?

Sub directoratul lui Ilie Dobrian, „Gazeta Școalei” consacră numerele 6-7-8 (din anul 1932), strânse într-un exemplar, personalității lui Ștefan Velovan, din cauza unui eveniment nefast, moartea acestuia. Primele pagini conțin Cuvântul funebru rostit la Caransebeș de I. Dobrian. Învățătorul Virgil Presură, care l-a cunoscut pe Ștefan Velovan „cu ocaziunea comemorării a 60 de ani de la înființarea Școlii Normale de învățători din Craiova”, scrie: „Ștefan Velovan a fost adus la Craiova prin decizia lui Titu Maiorescu”.

Florica I. Dumitrescu face o recenzie a lucrării Cunoștințe pregătitoare și mecanica psihologică de Ștefan Velovan. Al. Bălănescu scrie despre opera Pedagogia a aceluiași autor, evidențiind motoul: „Drumul în educație să meargă de la inteligență la inimă”.

Fragmente din creația propriu-zisă a lui Ștefan Velovan se regăsesc în șase pagini ale revistei profesionale „Gazeta Școalei” (pp. 52 – 58) și sunt din lucrarea acestuia, intitulată Felurile senzațiilor.

1. În rândul publicațiilor tradiționaliste, face o figură distinctă;
2. redactorii exponențiali (sub aspectul frecvenței și al prestigiului în tagmă) sunt: M. Gușiță, D. Constantin Ionescu și Al. Dima;
3. a deschis calea comentariului social. E. Voroneanu;
4. profilul tradiționalist s-a manifestat implicit, nu explicit – se deduce din speciile literare cultivate;
5. a încercat să-și justifice orientarea tradiționalistă prin trimitere la opera marilor clasici;
6. nu au susținut în mod predilect un anume scriitor sau altul.

Absurd este să intru la voi în sală

și să cred că, în fața mea, am trandafiri, nu oameni

și să vă întreb:

-Ce faceți, trandafirii mei?

-Așteptăm roua să ne învioreze.

-Ce v-a moleșit, în lăsarea serii?

-Mâinile grădinarului care ne-au pregătit

pentru vânzare; din experiența, primită prin sevă,

știam că, printr-un gest mai ferm,

ne va disloca din grădină, ca pe un poem

și, acum, ne dăm, liberi, ultimul parfum.

De ce să caut să scriu poemul cel mai bun,

când vremea, în trecere, are poezia ei,

bătută pe stâlpi?

Pe stradă, sub plumbul lui noiembrie,

am avut curajul să-mi spun

că nu există fericire.

Mica îndoială în a crede aceasta

mă apropia de orice detaliu al străzii,

de a cărui prezență pură ajunsesem a mă bucura

atât de mult, încât socoteam

că fericirea este viața de fiecare moment.

M-am uitat la pomii galbeni de pe drum

și inima a sărit de pe coarda comunului,

spre aceea următoare, a înfiorării de la culoare.

O, vremea! pe care secunda o definește

și ne aduce descoperirea viitorului pe pământ.

Vă jur, descendenți,

mărul acela ar fi căzut în iarba din paradis,

ca pieile șarpelui (care năpârlise, pe lângă noi,

în câteva rânduri)!

S-ar fi pierdut degeaba, precum raiul meu

pe acolo.

Primul fiu, care avea să dea țipăt pe un pământ pustiu,

l-am văzut răsfrânt în coaja mărului –

alt copil nu mai întrezărisem vreodată –

și m-a îndemnat, cu zâmbet, din leagănul de răsfrângeri,

să mușc din fruct.

Eva și-a presimțit pântecul împovărat.

Nu mai conta porunca.

Șarpele nu a fost decisiv cu nimic în hotărârea noastră.

Noi ne-am ales destinul

și ceea ce am pierdut nu a fost mai mult

decât prezența voastră.

Adio! mi-a spus umbra lui Adam.

O strig, o clipă în plus să mai stea,

ca pasărea în cuibul de primăvară.

Va căpăta vestmânt, o haină peste umbră

va cădea și eu o voi putea identifica.

Adio! ecoul a tresărit în cetini

și a doborât, dintre frunze, un glob sclipitor.

Cu brațele în aer, în timp ce s-a desprins de paradis,

l-am surprins pe înecatul Adam cu bucata de măr ce i-a rămas

în gât,

la ultima-i suflare în vestitul Eden.