Femeile din Istanbul sunt cele mai frumoase din lume – pe faleză, umblau în liniște, inspirând delicatețe și bun-simț. Straiul negru le sublinia silueta suplă; sub baticul tradițional, distingeai fețe albe, fine. Semiluna din cer le amplifica misterul, pentru că ochii lor, oarecum alungiți, citeau mereu în inima străinului – așa părea, că te privesc din miezul altei civilizații.

În periplul vesperal, totuși am ajuns la o concluzie neașteptată: un oraș, oricât de atractiv, devine respingător și rece, dacă traiul este scump. Am cumpărat o baclava, cât o unghie de mică (prețul: doi euro, în anul 2010!).

Rolul pe care fiecare locuitor părea să-l îndeplinească perfect în „stup” și hărmălaia orientală, favorizată de peisajul urban de tip vintage, cu străzi înguste și case „aranjate”, mascau atât de bine eventuala tulburare politică, încât nu observai nicio diferență, în privința democrației, între Istanbul și orice alt oraș occidental.

După ce am părăsit Istanbulul, am oprit, pentru o pauză, lângă o statuie imensă, care nu mai rețin ce reprezenta.

La poalele acestei străzi de pe coastă, venea localitatea în care și-a dat duhul Fecioara Maria.

Dimineața, la terase, turcii – în special, cei care nu aveau ce face, bătrânii – luau micul dejun: întingeau în tigăi bucăți rupte din lipii. Mâncau ouă făcute ochi.

Pe un gang, am dat peste un magazin de antichități, în a cărui vitrină, am întrezărit o păpușă dansatoare, reprezentându-l pe Elvis Presley, la maturitate (când arunca, în public, eșarfe transpirate). Contrastul dintre viața patriarhală și bibeloul, întruchipând simbolul muzicii înalte, The King, l-am socotit incredibil în mijlocul Istanbulului, ca semn al deschiderii înspre lume. Dacă nu ar fi fost o oră la care magazinul era închis, aș fi achiziționat, cu siguranță, păpușa mecanică, dar am rămas cu impresia că, acolo, în spatele tejghelei, există un om, pasionat de muzică, de Rock and roll, ceea ce m-a uns la suflet, eu fiind fan Elvis.

În general, Istanbul nu era un oraș modern, ci tradițional, cu femei purtând basma pe chip.

Odată, m-am rătăcit și am nimerit într-un restaurant unde, liniștiți și transfigurați de viciu la față, bărbații fumau narghilea. Se uitau la mine ca la un meteor. Am trecut glonț printre ei, derutat de atmosferă, pentru că, totuși, nu mă simțeam în siguranță. De fapt, starea de insecuritate plutea în aer, deși, din treizeci în treizeci de metri, vedeai poliție (un cuplu: polițist și polițistă).

Seara, din difuzoare puternice, răzbătea ruga din moschei, ca o împăcare a omului cu divinitatea.

(Va urma)

Bâlciul străvechi de la noi își are originea într-un morav turcesc.

Pe una dintre străzile mărginașe, aveau loc demonstrații de acrobații. Prinși de cabluri elastice, gimnaști de circ sau turiști (care plăteau pentru distracție) se înălțau în sărituri amețitoare, spre marea mirare a trecătorilor. În carusel, copiii strigau de dragul de a fi contemplați pe caii de lemn (cu frâuri multicolore, prevăzute cu ținte aurii), ca luptătorii lui Ginghis Han. Aerul cald mirosea a vată pe băț și a alviță.

După ce am trecut de acest spațiu al întoarcerii în timp, a cărui vizualizare îmi invoca melodiile Mariei Tănase, am ajuns la o tarabă, din spatele căreia, un negustor tânăr, cu mustață, vindea scoici. Am comandat câteva – nu mâncasem niciodată scoici. Imediat ce am pus gura pe carcasa uneia, mi s-a făcut o sete imensă (în mod instantaneu), pe care nu aș fi potolit-o cu apele niciunui fluviu – atât de condimentat era preparatul culinar. Cel mai important devenise pentru mine, în acel moment, un strop de apă și nu-l găseam nicăieri. Din instinct sau nu știu de ce, am aruncat scoica în Marea Marmara.

Am trăit o ironie indescriptibilă: în stânga, se întindea marea, cât vedeau ochii, iar eu muream de sete. Pentru prima dată, l-am înțeles pe Setilă – eram fratele lui! – și tot pentru prima dată, invidiam vietățile acvatice pe care mi le imaginam sătule de apă, fericite peste măsură. La câțiva pași, oamenii locului beau ceai, din acele păhăruțe înguste la mijloc. De la primul magazin, întâlnit în cale, am achiziționat o sticlă mare de apă plată. Făcusem broaște în burtă, de la atâta băut, și tot continua să-mi fie sete.

Luna turtea casele – atât de mare și de proximă pământului este în Istanbul – și aspiram să fiu o picătură de apă pe suprafața ei și să mă dizolv în cosmos, numai să nu mai fiu captivul senzației de insațietate care mă cuprinsese ca o mare.

În drum spre Moscheea Albastră, am întrezărit, în spatele unor gratii de gard, chipurile a cinci copii, care se uitau, zâmbind, la trecători: aveau de la trei, la șapte ani. Mama lor i-a strigat și, vrăjiți de glas, s-au adunat, în jurul ei, ca niște pui veseli.

Înainte de intrarea în Moschee, am urmărit ritualul: turiștii își spălau picioarele la apa venită de la un șir de robinete. Femeile, indiferent de credință, erau obligate să poarte broboade pe cap, dacă intenționau să exploreze lăcașul.

Înăuntru, îngenunchiați pe covoare persane (fără colțuri), credincioșii în profetul Mahomed făceau mătănii.

Nu am simțit niciun fel de sfințenie. Cupola imensă mi se părea de tablă goală. Gândul mi s-a dus înspre bisericile noastre din sate, acolo unde, în cel mai amărât colț, inima îți este mângâiată de Christos. Am admirat, încă o dată, politica voievozilor români de a menține, cu orice sacrificiu, în tratatele cu Înalta Poartă, credința strămoșească: probabil, în incursiunea la sultan, au vizitat diverse moschei și nu au fost impresionați, fiindcă nimeni nu-ți „vorbește” de sus, din cerul înalt, ca în fața icoanelor, oricât de atent ești.

Dacă, anterior, în timp ce nu găseam hotelul, eram derutat ca un turc la noi, de această dată, m-am bucurat pentru identitatea mea religioasă, primită de la strămoși.

(Va urma)

Traversând Podul Bosfor, care unește două continente, Europa și Asia, mi-a venit în minte întrebarea: Înconjurat de ape, totuși, cum a putut fi cucerit Constantinopolul? Din ceea ce am văzut, orașul, prin poziția lui, mi s-a părut o cetate inexpugnabilă.

Atât cât am putut, din fuga mașinii, m-am uitat înspre ape, încercând să-mi dau seama pe unde ar fi putut trece musulmanii corăbiile pe uscat, pentru a-i surprinde pe romani etc.

Deși la volan, vedeam obuzele, trase de tunul lui Orban, venind din istorie și izbind zidurile; dinaintea mea, se deschidea poarta Constantinopolului, de către mâini trădătoare, fapt de atâtea ori întâmplat cu atâtea ocazii, în diverse țări… Cu aceste gânduri, am intrat în Istanbul. Strigătele vesele ale neguțătorilor de felurite mărfuri mă invitau la viața urbană de astăzi, fiindcă istoria a pierit, odată cu oamenii care au produs-o. Ce a rămas consemnat în cronici este pentru istorici și pentru cei interesați de fenomen.

GPS m-a dus în fața hotelului, dar mi se păruse prea simplu, nu mi-a venit să cred că am ajuns la destinație. Am dat o tură pe la magazinele din preajmă, să întreb despre Historia. Toți mi-au indicat clădirea în fața căreia sclipea în soare mașina mea. M-am mirat, încă o dată, de acuratețea tehnologiei și de ignoranța mea, cum să fii călare pe iapă și să întrebi de ea? Eram turc printre… turci.

(Va urma)

Vara, 2010…

Pe autostradă, un bătrânel, într-un Renault (cel care a folosit de model pentru Dacia 1310), nu se lasă, până nu mă depășește. L-am tolerat, pentru că aveam informații, de pe net, că turcii nu suportă să fie depășiți, în trafic, în țara lor, de mașinile cu număr străin.

În apropiere de Istanbul, și pe stânga și pe dreapta, mașinile dădeau năvală înspre oraș și nu știam de ce.

Istanbulul are configurația unui turn, căruia îi dai ocol, până GPS îți indică strada căutată și, din ocol, faci dreapta. Astfel, m-am trezit în apropierea hotelului Historia, la destinație. La semafor, un turc, de pe motocicletă, mi-a bătut în geam și m-a întrebat, în limba română, unde merg și la care dintre cele două hoteluri Historia trebuie să ajung (după ce i-am răspuns).

Pe străzile înguste, râuri de clienți se revărsau din restaurante. Am crezut că se oferă mâncare gratis, dar era perioada Ramadanului și stăteau la coadă, pentru a-și fi achiziționat hrană de post. Nu mai vedeam cerul, din cauza turbanelor din jur…

Seara, la plimbare, îmi sunau, în urechi, pașii lui Dimitrie Cantemir, dar și monedele de aur, intrate în pungile pașei care l-a ucis pe luminatul voievod, Constantin Brâncoveanu (schingiuit în închisoarea celor șapte turnuri).

(Va urma)

Instituția (la care sunt angajat) m-a programat să mă vaccinez cu Pfizer, însă am vrut mai înainte și, astfel, am fost „înțepat” cu Astra Zeneca, la sfârșitul lunii februarie.

La câteva zile, până într-o săptămână, după ce m-am vaccinat, au început să apară știrile despre efectele secundare (negative) ale suspensiei injectabile, Astra Zeneca, pe care le-am citit, oarecum alarmat, pe net. Unul dintre pacienți ar fi decedat din cauza unui cheag de sânge, la nu știu cât timp după, iar eu mă întrebam când va ajunge și la mine cheagul etc.

Trecuse o lună și jumătate și nu mai primeam mesaj, pe telefon, pentru rapel (mi-a fost expediat cu două zile anterioare datei de 23 aprilie); în mașină, am dat peste adeverința eliberată de instituție, în care, pentru Pfizer, ar fi trebuit, cam într-o lună, să fi făcut și rapelul. Comparând, cu Pfizer aș fi închis, mult mai devreme, cercul.

„Cum a fost, ce am simțit etc.” m-au întrebat cei cărora le-am spus.

„Am simțit o mică imobilitate, de vreo cinci – șase centimetri, în partea dreaptă a gâtului”. „Acela era cipul!” – mi-a „confirmat” o colegă.

După rapel, am luat un paracetamol, pentru că mi s-a părut că am febră.

Cert este că masca m-a ferit de mulți viruși, dintre care cel mai frecvent este acela al răcelii sau al gripei.

Este posibil ca virusul COVID-19 să fie eradicat, dar mai târziu, când va apărea un vaccin decisiv.

Fiul boierului nu a întâmpinat atâtea opreliști – am înțeles… A avut o carieră de inginer (cred), în capitală. L-am cunoscut, într-o vară, tot prin 90. Se întâlnise cu tata, pentru a pune la cale o colaborare – tata să-l ajute să recapete și să administreze lunca – scop îndeplinit.

Din convorbirile din mașină (l-am dus să revadă locurile natale), am reținut plăcerea lui de a reitera vorba principelui Carol (devenit rege, ulterior), rostită la auzul salvelor de tun (Războiul de Independență, 1877): „Asta-i muzica ce-mi place!”. Domnul Bumbaru a pus accent nemțesc pe cuvântul „muzica”. „Iar în 1947, a venit la putere clasa muncitoare” – am continuat eu perspectiva. „De care s-a ales praful!” – a concluzionat domnul Bumbaru, un om oarecum scund, slăbuț și îmbrăcat în haine sobre, care nu-l scoteau din comun; l-am găzduit la noi, la țară, câteva zile: se trezea cu noaptea în cap și hălăduia pe dealurile copilăriei lui, de unul singur, împins de dorul traiului în bunăstare și în siguranță. Avea o fiică, pe Diana, care, în urmă, după moartea lui, a desfăcut tot ceea ce el reînchegase, sprijinit masiv de tata.

Noi nu ne-am ales cu nimic, decât cu efortul. Câtă vreme tata a trăit, nimeni nu s-a apropiat de luncă (dacă dispăreau doi – trei copaci, într-un an). La o lună, după ce tata nu a mai fost, lunca a fost distrusă, pe suprafețe mari.

Diana a pecetluit soarta domeniului Bumbaru, într-un mod nedrept, atât față de memoria străbunilor ei, cât și față de noi, cei care i-am sprijinit stirpea necondiționat.

P.S.

Sfârșitul domnișoarei Bumbaru a fost de thriller și, de aceea, nu-l voi descrie.

Domnișoara Bumbaru, fiica boierului, a locuit într-una dintre casele familiei, de la oraș. După instaurarea comunismului, i-au fost aduși mai mulți chiriași care, și după Revoluție, au tras nădejde, pe diverse căi, să le rămână lor imobilul.

Pe domnișoara Bumbaru am cunoscut-o, după 1990, când era destul de în vârstă. Își ducea traiul în aceeași cameră, în care o „exilaseră” (în propria casă) comuniștii. Încă o tolera pe una dintre chiriașe, o femeie care juca un rol de nebun, de robot programat să o spioneze. Oricum, domnișoara avea obsesia că este, în continuare, urmărită de securitate, iar comportamentul acelei femei, care a scos capul pe ușă, când am apărut eu și tata, îi sporea temerile.

Când am intrat în casă, atenția mi-a fost atrasă de scara imperială, ca o imagine amplă a ADN. Nu am explorat camerele de la etaj, întrucât domnișoara, slăbuță, măruntă și energică, însă distinsă, ne-a invitat în bucătărie: „Am sobă pe gaz, dar nu o aprind, din cauza costurilor mari”. Ne-a povestit despre momentul părăsirii în fugă a conacului, într-o noapte, cum a fost exmatriculată de la facultate, pe criterii politice… Am întrebat-o cum a rezistat, din punct de vedere moral, schimbării fundamentale din viața familiei, când au fost obligați să dea luxul pe austeritate: „Când ne naștem, avem mâinile goale, când murim, la fel – la aceste vorbe ale bunicii mele m-am gândit”. Replica mi-a adus, instantaneu, în memorie ideile iluministe din Contractul social de Jean Jacques Rousseau.

De la geam, se vedea grădina: în mijloc, străjuia un brad înalt. Perspectiva mi-a inspirat liniște, siguranță. M-am așezat, în imaginație, pe banca de fier care se întrezărea ca o punte între timpuri.

La plecare, domnișoara Bumbaru mi-a oferit o carte (despre… securitate). Era atât de încântată că s-a încumetat cineva (era prin 92, 93, cred) să înfiereze scopurile și metodele respectivei caracatițe, încât a surâs. Cartea (rămasă la mine) este singurul obiect din acel timp al vizitei la o fiică de boier. Momentele acelea au dispărut, de parcă nu ar fi fost. Imaginea grădinii, înregistrată de retina mea, s-ar fi stins, în mod nedrept, în neant sau în umbra hotelului care a răsărit în loc, dacă nu aș fi extras-o de acolo, cu o mână de cuvinte.

Dacă aș fi uitat de acea zi, cartea mi-ar fi vorbit, iar, dacă aș fi și uitat și nu aș fi avut nici volumul, ce ar mai fi rămas? Rotirea eternă și fără vuiet a planetei, cum se tot zărește din spațiu.

Un paradis, în care, mereu, răsuna un glas măiestru de pasăre: pomii uneau cerul cu pământul, iar, primăvara, luminișul era căptușit cu flori (bojoci, viorele, ghiocei etc.), lunca era imprimată, ca o foaie, de legende. Astfel, se spunea, că, demult, o vită, din turma boierului, se ducea, la o anumită oră, la apa din vâlcea. Împins de curiozitate, păstorul a urmărit-o și s-a îngrozit de ceea ce a văzut: vita alăpta un șarpe. Fără să mai stea pe gânduri, boierul a împușcat-o.

Conacul se afla deasupra luncii, pe un deal. Comuniștii l-au distrus – atât de înrăiți au fost, încât nici măcar nu au încercat să-l transforme într-un spital sau în altă instituție, poate necesară comunității. L-au ras de pe fața pământului. În loc, a rămas o cruce mare, de piatră, care amintește de boier și de viața de odinioară, când, pe drumul de pe coastă, vizibil și astăzi, țăranii își mânau carele, încărcate de porumb sau de grâu, înspre hambare, după învoială: munceau ogoarele în dijmă.

(Va urma)