Din caietele mele, anul MMXIV. Reconstituirea plutirii

Printre noi, zboară zeci de păsări…

Câteva ar fi fost de ajuns pentru a mă purta peste oraș.

Ar fi fost culmea să cad iar din zbor

în brațele cui nu am vrut să stau.

Păsările fără minte au purtat prea departe

coșul de nuiele,

în care am visat ca un pui,

depărtându-mă prea mult de sinele meu,

în care s-au însăilat melancoliile

întâlnirilor pierdute în ceas de amurg.

În coșul, încrustat cu modele solare,

lucrate de un meșter popular cu mâini de faur antic,

am luat obiectele cele mai de preț, foi și pix.

Când au văzut

că apucaseră să ducă în gheare lăcașul

unui exponent al altei specii,

păsările au dat drumul coșului,

înainte ca eu să fi trecut, în eternitatea paginii,

vibrația aripilor în bătaie și cântecul triumfal.

Mintea m-a ajutat să scot din amintire plutirea

și, astfel, m-am salvat de la destrămare –

am reconstituit pe cer strălucirea zborului.

„Doar atunci îți voi mângâia sufletul,

când nu te vei mai ascunde în spatele unor măști” –

a fost gândul care a deranjat alaiul păsărilor geloase

și pe care l-au aflat din murmurul meu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.