Din caietele mele, anul MMXIV. Paradisul pierdut. Justificarea lui Adam

Vă jur, descendenți,

mărul acela ar fi căzut în iarba din paradis,

ca pieile șarpelui (care năpârlise, pe lângă noi,

în câteva rânduri)!

S-ar fi pierdut degeaba, precum raiul meu

pe acolo.

Primul fiu, care avea să dea țipăt pe un pământ pustiu,

l-am văzut răsfrânt în coaja mărului –

alt copil nu mai întrezărisem vreodată –

și m-a îndemnat, cu zâmbet, din leagănul de răsfrângeri,

să mușc din fruct.

Eva și-a presimțit pântecul împovărat.

Nu mai conta porunca.

Șarpele nu a fost decisiv cu nimic în hotărârea noastră.

Noi ne-am ales destinul

și ceea ce am pierdut nu a fost mai mult

decât prezența voastră.

Adio! mi-a spus umbra lui Adam.

O strig, o clipă în plus să mai stea,

ca pasărea în cuibul de primăvară.

Va căpăta vestmânt, o haină peste umbră

va cădea și eu o voi putea identifica.

Adio! ecoul a tresărit în cetini

și a doborât, dintre frunze, un glob sclipitor.

Cu brațele în aer, în timp ce s-a desprins de paradis,

l-am surprins pe înecatul Adam cu bucata de măr ce i-a rămas

în gât,

la ultima-i suflare în vestitul Eden.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *