Din caietele mele, anul MMXIV. La hora din sat, cândva…

Dau o fugă să-i apăr de spărtură,

să-i salvez pe lăutari de la umflarea peste măsură,

prin toarta instrumentelor muzicale tot văzduhul le vine

în gură.

Pe umeri, mi-a pus mâna o femeie străină,

iar mama, în mulțime, nicăieri

și am țipat mai tare decât tot ce în jurul meu era muzical.

Atunci, hora a încetat

și lăutarii de crispare s-au liberat, în aplauzele

audienței masive.

-Aici sunt! (Mama a confirmat).

Așadar, de groaza înfierii am scăpat.

Ura!

Lăutarii suflă din nou în trompete,

pălăria le cade într-o parte,

din buzunarul hainei, își extrag batistele,

pe care le tamponează de frunțile asudate.

Nu mai au vreme să le așeze la loc,

îi solicită ritmul, tot mai înalt!

și rămân batistele în răsuflări, pe clape,

.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.