Ieri, am fost la Severin, împreună cu mama, pentru a o smulge singurătății dureroase, pentru câteva zile, pe mătușa Constanța.

În fața blocului, în timp ce trebăluiam pe lângă mașină, le-am surprins îmbrățișându-se îndelung; ar fi fost o statuie apolinică a dragostei frățești.

În apartamentul de la parter, am fost dominat de amintirile de acum treizeci de ani, când, militar, efectuam vizite vară-mii Otilia, bucurându-mă de ospitalitatea ei desăvârșită.

Simțeam frigul, pentru că, la această dată, nu se mai furnizează căldură, însă, cel mai mult, am fost cuprins de solitudinea pe care, de patru luni, o suportă mătușa mea, în mod nedrept și dintr-o cauză, la care voi face referire, probabil, cândva. Din toți pereții, izbucnea suferința pierderii propriei fiice, la numai 54 de ani.

Există un impuls, pe care l-am trăit și eu, la moartea tatei, de a fugi într-un loc unde să nu mai fii ajuns de tristețe, dar, din păcate, nu-l găsești nicăieri pe pământ, nici în peșteră, nici în lună (dacă ai zbura, printr-o minune, acolo) și te uiți spre Dumnezeu, ca un om deznădăjduit, să te ajute cum poate, să-ți umble în suflet, fiindcă, în jur sau în viitor, tu nu mai ești capabil să identifici motive de fericire firavă. Te întrebi dacă a doua zi îl reîntâlnești, poate, pe stradă, pe cel drag, pierdut de curând, și acesta este un gând care te liniștește și-ți aduce o mângâiere. Dimineața, regreți că te-ai trezit și nu ai avut parte de un somn mai lung, întrucât realizezi, din nou, momentul nefericit în care ești. Camera te sufocă, vrei să alergi și, în efort, să te lepezi de doliu, dar nu ai nicio șansă: celulele tale sunt vopsite în negru. Speri să adormi la loc, să ai un vis luminos, dar nu te mai poți culca; suferința gravă te cotropește și îți anulează instinctul de a mai fi viu.

E atât de mare chinul, încât te seacă pe dinăuntru, îți ia pofta de mâncare, ajungi să te simți vinovat că trăiești, limba îți devine o piesă de fier în gură și, când o miști, ai impresia că îți destramă chipul și îți și dorești desfigurarea.

Înspre Bălăcița, acolo unde aveam să ne oprim și la mormântul unchiului Dorel, natura eternă, zărită pe geamul mașinii, părea a oferi o lecție temporară, pentru că pe mătușa mea nimic nu o mai consolează, decât, după cum spune, propria-i moarte: și pe frigul din această primăvară, plantele își văd de drumul lor.

Cu Dorinel, blond, cu ochii albaștri-verzi, slăbuț și energic, mă jucam, predominant, de-a cowboy-i și indienii. Eram fascinați de John Wayne. Într-una dintre întreceri (biruia cel care trăgea mai mult cu pistolul și-i mai și rămâneau capse), eu alesesem să fiu John Wayne; lui nu-i mai rămăsese să fie decât John Mărul. „Nu apare nicăieri un astfel de personaj!” – i-am răspuns. „L-am văzut eu într-un film” – își susținea și el ideea, iar, pentru a mă convinge, a venit cu varianta că există și… John Părul. Prea vorbea cu siguranță vărul meu. De aceea, l-am crezut, în conjunctură.

În acel episod, Dorinel „lupta” cu un pistol alb, care scotea scântei, din genul celor din recuzita peliculelor SF: costa șaisprezece lei, fapt fără importanță, dar nu se mai găsea în magazin. Înainte de a mă întoarce acasă, i l-am cerut împrumut. Am așteptat amândoi să revină mătușa de la serviciu, care i-l cumpărase și trebuia să-și dea acordul: „Îl țin o săptămână și ți-l înapoiez” – l-am asigurat. Spre marea mea bucurie, mătușa a acceptat.

Acasă, trăgeam, în special, pe seară: jerbe de scântei săreau pe țeavă și nu încetam să le urmăresc. Munca în cerc a vitei, legată la piatra de la morile vechi, era imitată, la scară minimală, de mecanismul obiectului din mâna mea. Speram ca vărul meu să nu și-l mai dorească, dar a sunat la poștă sau mi-a trimis mesaj prin cineva.

I l-am înapoiat, însă fără a mai fi convins că pistolul mai era în stare să provoace scântei, pentru că piatra părea „leșinată”, de la cât o învârtisem în joacă.

Mai mare, când mergeam la rudele din Bălăcița, luam loc în camera de oaspeți, prevăzută cu bibliotecă de lemn, sobă de teracotă și un fotoliu comod. Căutam prin cărțile de pe raft, le răsfoiam, după care mă trânteam în fotoliu; sub palme, simțeam duritatea husei verzi. În dreapta, pe o măsuță rotundă, sclipeau rechizitele, pe care mătușa le primea de la serviciu, dintre care, invariabil, alegeam capsatorul, pentru a mă relaxa, într-un fel. Atras de coarnele ca la melc, scoase de capsator, apăsam, lent, mânerul, acoperit de plastic negru, însă, oricât de atent eram, în această rutină ludică, tot mă înțepam, fiindcă încercam să controlez, cu degetul arătător al mâinii drepte, capetele capsei. Durerea, destul de ascuțită, mă exaspera și abandonam obiectul, precum, în subconștient, starea inocenței, în marginea căreia încă mă situam. Funcțiunea acestui instrument de a prinde o foaie de alta (sau mai multe, între ele) era pornirea subconștientului meu de a mă uni, măcar temporar, cu propria-mi copilărie, care își anunța finalul în glasul meu, devenit mai gros, probabil; eu, cel înălțat în vârste (crescusem), voiam, întrucâtva, să-mi recapăt pofta de joacă, dar nu prea o mai aflam, nici măcar în casa vărului Dorin, detașat și el de sine, copil.

Pe holul de la ieșire, stătea răzimată o scară, care ducea la porumbeii din pod, ai căror pui își luau zborul, simultan cu vârsta cea mai dulce a trupului meu.

În anii optzeci, într-una din zilele de vară moderată, mă nimerisem la rudele mele din Bălăcița. Pe seară, a venit și Gabi Rotaru. La masă, au discutat diverse, fie despre analizele politice de la postul de radio Vocea Americii, fie despre cărțile cu ecou în epocă, precum Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda. Volubil și cu umor, Gabi Rotaru, ai cărui ochi albaștri se luminau de bucuria de a fi în prezența unchiului Dorel (fratele mamei lui), pe care-l prețuia mult, descria, în gesturi minimale, cum a întrebuințat fierul de călcat în procesul de uscare a filelor cărții, pomenite mai sus, pe care o împrumtase de la un coleg de serviciu: volumul îi căzuse în cadă, fiindcă nu-l putea lăsa din mână, aproape în nicio împrejurare casnică.

Un subiect mi-a atras atenția și, aproape, m-a tulburat. Gabi Rotaru povestea despre cum, dezgropată mai târziu, pentru a fi mutată în alt mormânt, Ileana Sărăroiu ar fi fost găsită întoarsă în sicriu: „Îți dai seama cât s-a luptat să iasă la suprafață? Suferea de inimă, i s-a făcut rău și a intrat în moarte clinică, revenindu-și când era, deja, îngropată. Ce stări sufletești va fi având când s-a văzut închisă în sicriu, când și-a dat seama ce s-a întâmplat? Cred că a strigat atât de tare, încât s-a auzit în cer, numai pe pământ, nu. Ce disperare o va fi cuprins!” – discutau ei, întristați, pe seama zvonului.

Noaptea, am dezbătut și noi subiectul, eu și vărul Dorin. Cu mințile noastre de copii, ne-am spus că, într-un asemenea context, am fi reușit să ne salvăm, însă, dacă, atunci, în timp ce ne făleam, s-ar fi strâmbat cineva la noi, am fi lăsat cu mult iepurii în urmă.

Era perioada în care unchiul Dorel ratase emigrarea în SUA: chemat de securitate, pentru a-și defini motivul, a susținut că „Nu este dreptate în țară”. De la acel moment, până la Revoluție, a fost urmărit, în permanență, de către o femeie din servicii. „De atunci înainte, ar fi trebuit dumneavoastră s-o urmăriți!” – i-am spus, în glumă, pe când evoca situația, mult încoace, prin 1992. În paralel, fără știrea lui, mătușa Constanța era chestionată, pe aceeași temă: „De ce vrea să plece”. „Nu, eu nu vreau să emigrez, eu am părinții aici și nu-i pot părăsi, sunt mulțumită cu starea mea” etc. Acesta, se pare, a fost motivul pentru care îi respinseseră solicitarea, dar unchiul meu nu bănuia nimic; a aflat mult mai târziu, tot după 1990 (și despre interogarea mătușii Constanța și despre ceea ce ea a răspuns).

Astăzi, deși unchiul și Gabi nu mai sunt, le-am auzit vocile în gând.

Într-una din clasele primare, mama, Domnica (pe care o strigam „mica” – derivat de la „mămica” – mama fiind destul de înaltă), m-a trimis, cu autobuzul, în satul bunicilor materni, ca să cumpăr orez, dar eu, ajuns la șosea, am preferat să merg la vărul Dorin, care locuia în direcție opusă, în Bălăcița.

Dorinel nu era acasă, ci în sat, la unul dintre prietenii lui, de atunci, un băiat care desena frumos pe placaj, prin utilizarea pistolului de lipit. În casă, am căutat prin mulțimea de cărți, extrăgând una mai colorată. Intriga acțiunii era atât de captivantă, încât nu mai lăsam cartea din mână și aveam emoții, ca nu cumva Dorinel să apară mai înainte ca eu să fi terminat lectura, fiindcă, dacă sosea, ne apucam imediat de joacă.

Pentru mine, casa vărului meu era paradisul pe pământ: „Copiilor mei nu le-a plăcut!” – mi-a spus, încoace, destul de întristată, mătușa Constanța, auzindu-mi etichetarea.

Cu excepția acelei zile de vară, în care îmi omoram timpul citind, speram să-l fi regăsit acasă pe Dorinel, iar dacă nu era, mă duceam după el cu bicicleta Tohan (bunicii lui, care locuiau în aceeași curte, mă informau); odată, l-am întâlnit la magazin: „Hai la tăticu!” – m-a îndemnat și ne-am îndreptat către CAP, acolo unde unchiul Dorel lucra (contabil-șef). Dorinel i-a cerut bani. După ce a primit o sumă, l-am auzit (și am apreciat gestul): „Dă-mi și pentru Dănuț, că, uite, veni pe la noi!”. După ce ne-am asigurat buzunarul, am fost la cinematograf: rula, probabil, un film indian, sala fiind arhiplină (de fiecare dată); ne luasem câte o pungă de pufuleți înveliți în ciocolată.

Omenia rudelor mele era fără seamăn, iar soarele acelor vizite, pe care le efectuam fericit, strălucea la fel ca în paradis. Nu m-aș fi mirat dacă, pe acolo, prin curtea lor, aș fi întrezărit vreun înger sclipind.

În desele conversații, prof. George Firănescu (ale cărui haine miroseau a detergent de calitate) amintea despre lucrarea dumnealui de doctorat, consacrată operei și vieții lui Dionisie Eclesiarhul. În Dicționarul literaturii române, figura, într-o notă de subsol, cu titlul acelei lucrări, după cum mi-a și arătat.

După 1991, am întâlnit-o pe fiica dumnealui: „Ați publicat lucrarea de doctorat a domnului profesor?”. „Nu. După ce tata a murit, mi-a cerut-o un profesor de la Colegiu. I-am înmânat-o, cu toată încrederea, dar, între timp, acel profesor s-a dus și el în lumea celor drepți și nu mai știu nimic despre teză, unde sau dacă mai e”.

Informația mi s-a părut incredibilă și m-a dat peste cap. Pe de o parte, detestam lejeritatea cu care fiica, de altfel, o doamnă distinsă, a tratat manuscrisul, iar, pe de altă parte, nu deslușeam intenția celui care a pretins că vrea să-l citească. Între altele, deși nu mă privea, m-a nedumerit și faptul că doamna a vândut casa; îl compătisem atât de mult pe prof. George Firănescu, în acele momente, când se temea că trebuie să evacueze casa, intrată într-un plan nou de urbanizare, plan care prevedea construcția unei șine de tramvai (între centrul orașului și Parc), pe strada Matei Millo: „Nu știu unde să duc atâtea cărți și nici pianul, dar ce să fac?” – mi se confesa. Din locul în care eu stăteam în cameră, notându-mi atent ceea ce mi se dicta, întrezăream o carte mare (cât o memorie de elefant), pe-al cărei cotor puteam citi: Tudor Arghezi – Poezii.

Prin urmare, nici acel mic paradis terestru nu mai exista, precum nici strălucirea unui spirit, răsfrântă într-o teză de doctorat. Ce rămâne după un om? Amintirea!

La sugestia cuiva, l-am solicitat, în anul 1986, pe George Firănescu, profesor pensionar, să mă pregătească pentru olimpiada de limba română.

Om cu față plăcută, blând și energic, mi-a arătat casa (nu înainte de a-mi preciza că vila, din aceeași curte, i-a fost luată de către comuniști și dată Bisericii adventiste): într-una dintre camere, cea de la stradă, se găseau un pian și o bibliotecă mare. La pian, cânta fiica lui (mi-a spus), de la care avea un nepot, pe Ștefănel, în vârstă (atunci) de trei ani.

În loc de două ore, prof. Firănescu mă ținea de la patru în sus. Eseurile erau kilometrice, precum și discuțiile. Mi-a făcut, deseori, cafea.

„În facultate, l-am avut profesor pe N. Iorga: era cât ușa de înalt și vorbea rârâit. Când întârzia la cursuri, se scuza: Am fost să-l sfătuiesc pe rege. Nu prea ne dădeam noi seama ce înseamnă. Am fost și pe front. Prima reacție, când am văzut atâția morți și intestine răvășite, a fost de greață. Nu voi uita niciodată: când am primit ordin să ne retragem din Basarabia, lumea ne ruga în genunchi să rămânem”.

Una dintre problemele care-l frământau era aceea a morții: „Cine știe ce o mai fi dincolo sau dacă o fi ceva, dar în Miorița, se spune că e. Vom vedea când ne ducem”.

L-am reîntâlnit în 1991, în parcul din fața Teatrului Național și mi-a reproșat că l-am uitat. La o săptămână, am decis să-l vizitez, dar am avut ideea de a-l suna înainte: „Tata nu mai e!” – mi-a răspuns fiica dumnealui.

În revista „Scrisul Românesc”, probabil acum zece ani, profesorul Florea Firan a scris, între altele: „George Firănescu a fost studentul preferat al lui N. Iorga”. Am apreciat, în sinea mea, modestia domnului profesor George Firănescu, fiind atât de mândru că l-am cunoscut. De atâtea ori mi-a vorbit despre N. Iorga, dar niciodată nu a atras atenția asupra considerației de care se bucurase, din partea marelui cărturar.

Petre Ciobanu locuia la etajul al IV-lea. M-a întâmpinat o doamnă, ceva mai tânără, care, se pare, îl îngrijea. Nu mi-a prezentat-o; se învârtea și ea pe acolo, parcă trăgea cu urechea.

Am luat loc în fotoliu, pornind dispozitivul MP 3 și l-am înregistrat pe interlocutor, fiindcă am presupus că nu voi mai avea ocazia.

Cult și consecvent propriilor opinii, totuși Petre Ciobanu, suferind de o boală incurabilă, nu se putea lăsa de fumat: „Banii pe un singur pachet de țigări mi-ar fi suficienți să iau un meniu al zilei la restaurant” – îmi spunea, în timp ce fumul de țigară se înălța, prevestitor, drept cruce a chinului său.

După o vreme, ne-am retras în altă cameră: mi-a înșirat, dinainte-mi, mai multe cărți rare. „Am, aici, Istoria lui Călinescu, tipărită, la Roma, pe foaie de țigară, de Victor Frunză – ți-o dau cu 300 de lei”. Nu aveam bani la mine. A rămas, pentru data viitoare.

La un interval de o săptămână, am aflat că Petre Ciobanu a murit. I-am mărturisit cuiva despre intenția mea de a fi achiziționat exemplarul acela de carte și, poate, mă înțeleg cu femeia care l-a îngrijit pe Petre: „Sigur femeia a vândut tot” – a fost replica tăioasă, a amicului nostru comun.

Astfel, și-a scris ultima filă a vieții Petre Ciobanu, în viziunea mea: cu privire dârză, suflet bun și pasionat de cultură, s-a dus, tăcut, în mormânt, dar el, oricum, se îngropase, de viu, într-o vină cumplită, față de o doamnă pe care o iubise mult. Nu știu în ce măsură spera la viața veșnică, pentru că nu l-am auzit niciodată vorbind despre Dumnezeu.

P.S.

Despre una dintre cărțile lui Petre Ciobanu, Minotaurul și floarea de crin, am scris o cronică, în anul 2012 sau 2013.

În perioada elaborării tezei, l-am întâlnit pe criticul Petre Ciobanu:

„Am mai multe reviste vechi și alte materiale interesante, pe care nu le pot lua cu mine în mormânt, iar tu ești cel mai în măsură a le dobândi” – mi-a spus, la o cafea, în cartier. Îmi adusese trei plase de periodice, dintre care cel mai vechi era din anul 1867. Mi-a sugerat să-i facem o vizită lui T. N., distins eminescolog, care locuia în apropiere.

T. N. ne aștepta, în grădina blocului. Era vară. După turul grădinii, prevăzută cu un bazin artificial, în care se refugia o broască țestoasă, ne-am așezat pe o bancă, sub bolta de viță-de-vie, purtând discuții literare. Un pui de cioară sărea printre noi – mie mi-a aterizat pe mâna stângă, atras de strălucirea ceasului.

„L-am găsit și l-am îngrijit ca pe un copil” – ne-a explicat T. N., despre pui, după care și-a continuat conversația: „Au scos din biblioteca județeană mobilierul vechi. Am zărit, în curte, jilțul lui Macedonski și l-am luat acasă. Haideți să vi-l arăt!”. În sufrageria apartamentului, jilțul, împins sub masă, nu era atât de mare, precum mă așteptam, dimpotrivă, mi s-a părut a fi sub dimensiunile unui fotoliu obișnuit.

T. N. revenise, de curând, din Republica Moldova:

„M-au ospătat ca pe rege. Acolo, sunt douăsprezece feluri de mâncare, la o masă”.

Vizita nu a fost de durată. La plecare, T. N. mi-a oferit câteva dintre volumele lui, cu autograf.

Soarele zilei respective lucește în amintirea mea.

P.S.

Știam despre jilț, de la prof. George Firănescu, dar nu aș fi bănuit niciodată că mai există:

În ședințele de cenaclu ale revistei „Literatorul”, Al. Macedonski obișnuia să-și etaleze importanța, precum un aristocrat: Trona ședința din centrul sălii, tolănit în acest jilț, de unde, cu privirea-i ascuțită, observa pe fiecare pretendent la titlul de poet. Lui George Bacovia, care a citit, la cenaclu, poezia Plumb, i-a dedicat această epigramă:

„Poete scump, porți mândre flori de laur,

Căci, singur, până astăzi,

Din plumb făcut-ai aur”.

2009, toamnă, zi de marți, plouă intens. Mă îndrept către Academia Română; în incintă, îmi vine gândul că, pe aici, între alții, au pășit Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica. Mă simt în largul meu.

În jur de ora zece, își face apariția Eugen Simion:

„Ion Barbu a declarat: Poezia lui Tudor Arghezi este lipsită de idei. Vă rog să comentați în scris. Aveți o oră la dispoziție”.

După ce a trecut ora, am predat lucrările și am așteptat rezultatele.

Se întrunește comisia, alcătuită din oameni de carte. Mă așez în fața lor și dau să-mi încep expunerea. Din stânga, văd o mână ridicată:

„Permiteți-mi să intervin!”. Profesorul (care-mi coordonează teza) mă prezintă. Toți ochii, îndreptați asupra profesorului, se întorc, lent, înspre mine, pe măsură ce amănuntele identității mele spirituale se aud clar în aulă.

„Acesta sunt eu – îmi spun. Cât de mult contează în Academie cine sunt!”.

După expunere, mi se adresează un domn cu păr alb:

„Veniți puțin! Vreau să vă arăt calificativul meu”. Mă uit în carnețelul domnului, căutându-mi numele. Calificativul este maxim. „Se vede că aveți mână!”, concluzionează.

În aceeași săptămână, am primit premiul „Marin Sorescu” pentru volumul de lirică Vis visus sau Forța visului. (Când e să-ți iasă ceva, îți iese – a fost concluzia la care am ajuns, la acel sfârșit de săptămână).

Greul de abia atunci avea să înceapă. Nimeni nu m-a ajutat cu nimic, nici măcar cu o frază, deși, într-o perioadă, nu mai aveam nicio resursă de inspirație și nicio putere de a-mi continua teza, pentru că îmi pierdusem și tatăl, în mod cu totul neașteptat. Dar, așa cum susțin, cărțile au destinul lor, separat de al autorului.

P.S.

Câțiva dintre colegi m-au întrebat ce impresie am avut în Academie.

„Era liniște desăvârșită”. În acel moment, se auzea, destul de strident, de pe coridor, mersul pe tocuri al unei tinere.