Unul dintre bunii mei prieteni, Ioan Anastasia, dispărut dintre noi, în 2009, mi-a povestit următoarea întâmplare, petrecută într-un sat de pe lângă Filiași.

Prin anii șaizeci, murise Marin Bâtacu și era dus la groapă, într-un car tras de boi… La un moment dat, „Mortul” s-a ridicat din sicriu. Lumea din alaiul funerar, în frunte cu preotul, a rupt-o la fugă, te miri pe unde. Marin Bâtacu, derutat și el de cele pe care le vedea, s-a îndreptat înspre bodega din apropiere. Cârciumarul, fiindcă avea un picior de lemn și nu putea să se ascundă sau să fugă, precum au procedat clienții, a rămas la tejghea. Observând că „mortul” vorbește în pace și nu este agresiv, mușterii au ieșit de sub mese:

„Nea Marine, ce pățiși?”.

„Ce să pățesc? Au venit doi la mine: unul m-a luat de un braț, altul de celălalt braț și m-au dus la un bărbat chel, care, uitându-se în catastif, m-a întrebat cum mă cheamă. După ce i-am spus, s-a adresat celor doi: L-ați greșit. Pe Ilie Cismaru trebuia să-l aduceți!”.

Între cei care l-au chestionat pe Marin Bâtacu, se afla și cel nominalizat. Cu toții au râs. Seara, Ilie Cismaru a murit. Marin Bâtacu a mai trăit, deși era bătrân, încă vreo cincisprezece ani: într-un an, era cât pe ce să fie condamnat, din cauză că furase câteva dale de la dig.

Ioan Anastasia, care bănuia că bărbatul chel ar fi fost Sf. Petru, a reluat povestea mai târziu, la Câmpina, în prezența Jenicăi Tabacu.

Când Ioan Anastasia a decedat, Jenica m-a sunat să mă întrebe ce s-a întâmplat cu Ion. Acum doi ani, când, în preajma Crăciunului, la toate posturile de televiziune, s-a anunțat moartea Jenicăi, eu nu am mai avut pe cine întreba despre tragedie, fiindcă, mi-am dat seama, alții mai apropiați decât ei, în context, eu nu aveam. S-au dus amândoi ca enigmele.

„Scânteia tineretului”, organ de presă al…, la care toți eram abonați, nu de bunăvoie.

În clasa a XI-a, eram de serviciu pe clasă, împreună cu Laurențiu, colegul meu de bancă (doi băieți, într-o clasă cu 34 de fete). Înalt, slab, cu ochelari, Laurențiu era nedezilipit de mine. Dacă vedea că nu sunt la școală, pleca și el acasă.

Cum discutam diverse, a venit responsabilul cu nu știu ce și ne-a adus un maldăr de ziare. Ghiduș, precum era, mereu râzând din orice, Laurențiu s-a gândit să le arunce în sobă. Le-a luat, în ciuda protestului meu, cu mâna dreaptă: „Dă-le dracu!” și le-a făcut loc, peste țeava de gaz. Clasele erau încălzite modern, prin calorifere. Sobele figurau ca mobilier, erau acolo încă de la înființarea Colegiului.

A doua zi, anchetă de la UTC: „Cine a aruncat ziarele în sobă?”. Gestul era interpretat drept sabotaj la adresa politicii unicului partid călăuzitor. Nu am recunoscut și ancheta a încetat.

Aveam și o dirigintă, care semăna lui Laurențiu, de credeai că este maică-sa: deși apropiată ca vârstă de noi, era uscată sufletește și lipsită de empatie. Cândva, o apreciasem pentru lectura cărții Balanța de Ion Băieșu. Pe cât de insipidă în rest, pe atât de incisivă devenea în momentele de oarece dispută. De exemplu, ne trăgea la răspundere, pentru că nu ne făceam norma la practică agricolă. Unei colege intenționa să-i scadă media la purtare. Întrebată despre normă, colega i-a răspuns: „Între o roșie și altă roșie, strecuram o discuție, fie de mai mică, fie de mai mare durată”. Motivația aceasta, care mie mi s-a părut spirituală, a scos-o din minți pe doamnă.

---

În ceea ce-l privește pe Laurențiu, trebuia să mă aștept că face o boacănă. Deși băiat de preot, pe mine m-a mințit, vreme de un an, că taică-său lucrează muncitor în fabrică. Am aflat adevărul de la foștii lui colegi de la mecanică, profil pe care-l urmase până într-a XI-a, pe care i-am contrazis. Când i-am spus despre „inepția” auzită, a recunoscut că aveau dreptate: „făceau glume pe seama profesiei tatei și de aceea, ți-am ascuns, de la traumă”. Am rămas fără cuvinte…

Ziarele nu au ars, în schimb, anii noștri s-au dus ca fumul.

În liceu, îmi propusesem să citesc toată literatura română. Am început cu letopisețele cronicarilor.

Stăteam în bibliotecă, până când se termina programul. Doamnele ar fi vrut să plece mai devreme, dar le încurcam. Șușoteau între ele, însă nu-mi dădeam seama că își exprimau nemulțumirea față de perseverența mea, de a fi terminat de citit, în acea zi, cartea pe care o deschideam.

Impresiile rămase, de la acele lecturi, nu au fost dintre cele mai puternice. Nici Heliade Rădulescu nu-mi părea un munte, cum l-a surprins Eminescu în Epigonii, dar nu mă lăsam, căutam nestematele, altfel G. Călinescu de ce ar fi scris despre operele lor în Istoria literaturii…? Însuși regretatul meu amic, Ioan Anastasia, într-o discuție veche, mi-a spus că, dacă nu ar fi apărut Eminescu, Ion Heliade Rădulescu ar fi fost poetul nostru cel mai reprezentativ, prin „problemele pe care le-a ridicat în poezia lui”.

Cumva, mi-a părut rău că mi-am pierdut vremea cu perioada veche a literaturii noastre, abia acum șase ani, când, la suținerea doctoratului, la Academie, un cercetător, care l-a cunoscut pe G. Călinescu, a relatat o secvență în care marele critic și istoric literar a mărturisit că nu a citit toate operele pe care le-a prezentat în Istoria lui, apelând la alte arme, care i-au stat la îndemână, intuiția și talentul.

Mult mai câștigat am devenit în clasa a XI-a, când, liberat de grija treptei a doua, m-am lansat, ca racheta, în cunoașterea literaturii universale, a acelor opere care au fost răsplătite cu premiul Nobel: le și cumpăram, dacă le mai găseam prin librăriile austere, pentru a le așeza în biblioteca mea. Și astăzi, am acest obicei, de a vâna cărțile recunoscute pe plan mondial.

Avântul de a-mi fi lărgit orizontul se lovea de altă grijă, a examenelor care urmau… Probabil angoasa (rezultată din avântul de a mă forma și treptele pe care le aveam de urcat) a fost sursa unui fior nou în lirica mea.

Într-a noua, am avut la fizică, o profesoară excesiv de severă. Când intra în clasă, numai respiraţia fetelor se auzea. Profesoara avea un obicei: ne dicta o problemă. Dacă elevul de la tablă n-o rezolva, ne scotea, pe rând, pe toţi, până găseam soluţia. De cele mai multe ori, ne apucau orele viitoare şi noi tot n-o efectuam. De fapt, dacă n-o rezolvam în prima oră, la următoarea, mergeam mai departe cu materia.

Eram relaxat. Nu bănuiam să mă apuce rândul. Ştiam că unele fete vor da treapta a doua la real şi acordau atenţie fizicii. De data aceasta, problema le destabilizase şi pe ele. Începusem să mă tem de prestaţia mea la tablă.

Citisem mult din teoriile la modă, precum călătoria în timp. Aveam lecturi din Daniken, Dan Apostol, Florin Gheorghiţă, Dan D. Farcaş, Doru Davidovici ş.a. Nu conta însă, pentru că, dacă nu reproduceai la ascultare teoriile din caiet, nu era bine. Mai mult, când le reproduceai, nu era bine nici atunci: trebuia să gândeşti. Până s-o înţelegem pe doamna Budan, am terminat liceul.

Înainte de a ieşi eu, l-a strigat cu apelativul „domnul Mladin Decebal“, pe colegul meu, care cum a ieşit, aşa s-a întors: cu zâmbetul pe buze; scăpase. M-am gândit între timp: „Îmi va zice domnul …!“. Nu mi-am terminat bine gândul, că, într-adevăr, aşa m-a apelat.

La tablă, mă uitam de foarte aproape în suprafaţa neagră de sticlă. Luasem poziţie de luptă, aşa după cum ştiam că-i place profesoarei: în mâna dreaptă, ridicată şi gata să scrie dacă îi dictează capul, ţineam creta; în stânga, strâns şi uşor umezit, trebuia să-l fi şi udat înainte, dacă era nevoie, să nu vină spre catedră praf de cretă, buretele. M-am uitat puţin la cifrele de pe tablă, după cum observasem că făcuseră toţi. Eu m-am încruntat mai mult, să par mai concentrat.

După scurt timp, profesoara mi-a dat ordinul: „Şterge, dragă, şi tu cârnatul acela!“. Cârnatul era un calcul mai lung şi prost. L-am şters. M-a poftit la loc. Am vrut să pun creta pe catedră, profesoara stătea într-o bancă, pe rândul de la mijloc, dar creta mi-a alunecat sub catedră. M-am aplecat după cretă şi sub catedră m-a apucat râsul. Deschisesem gura şi râdeam surd.

Am stat ceva timp, până mi-am dat seama că n-am încotro şi că trebuie să ies. Am ieşit. Eram destul de crispat. Păream supărat că nu am rezolvat problema. Mergeam încet. M-am uitat, pe sub sprâncene, la colegele mele, care, în sfârşit, ridicaseră capul din caiete. Am vrut să tuşesc, pentru a masca starea de relaxare pe care o căpătasem cu fiecare pas al depărtării de tablă, dar am lansat un hohot sonor de râs. După mine, toţi au început să râdă, fără să se mai poată opri. Profesoara s-a ridicat şi a venit la mine; între timp, iar se lăsase tăcerea. Nenorocirea picura din sunetul paşilor ei. Totuşi, nu m-a întrebat nimic, doar pe colegul meu: „De ce râzi?“. Decebal a răspuns, gesticulând şi arătând cu degetul spre mine: „El a râs, nu eu“, deşi, în timp ce motiva, râdea cu gura până la urechi.  

La începutul clasei a IX-a…

La ușă, după ore, Ghiță Constantin, un coleg de la chimie-biologie, îmi pretinde:

„Mă poți împrumuta cu un leu? Ți-l înapoiez mâine!”.

L-am împrumutat.

A doua zi, dimineața, la prima oră, Costică mă aștepta, la intrarea în clasă, cu leul în mână (Mai tare decât Sf. Anton care plimba leul prin cetate!). Aproape uitasem, nici nu luasem în seamă împrumutul, din cauza sumei atât de mici. M-a impresionat prin cinste și mi-am spus că trebuie să am un asemenea prieten. În plus, am descoperit că avea același drum cu mine: își găsise gazdă în cartierul în care eu locuiam cu părinții (noi la casa noastră).

Costică îndemna mereu spre casă, în schimb, eu profitam de timp și mă uitam la oraș, care, în penumbră, avea o atmosferă de burg vechi, pe străzile respective umblase Traian Demetrescu sau Constantin Brâncuși, cu șepcile pe cap, de liceeni, ca mine atunci.

„Mă grăbesc să învăț!” – mi-a răspuns, la întrebarea mea: „Ce mergi ca tramvaiul?”. Impresionat, încă o dată, de seriozitatea lui, am relatat discuția altui coleg, nu-i mai știu numele, care a propulsat-o mai departe și „Costică tramvai” i-a rămas apelativul amicului meu, spre supărarea mea, care mă simțeam parțial vinovat pentru consfințirea unei porecle, posibil deranjante.

Când jucam fotbal, îl luam mereu pe Costică în echipa mea. Nu se pricepea cine știe ce, dar mă asculta. Observasem că alerga mult și-i furnizam indicația: „Tu, îl marchezi pe ăla! Chiar dacă trece de tine, te ții de el continuu”. Și așa făcea – se învârtea în jurul unui singur adversar, până se termina meciul.

---

În 1990, când eram studenți, m-a invitat pe la el la Morunglav. Am mers, pentru prima dată, la sugestia lui, cu ocazie. Cel care conducea, un șofer de dubiță (de marfă), cu mâinile groase, prinse de volan și cu vorbă ineptă. a depășit, în curbă, pe linie continuă, încât am crezut că ne răsturnăm. Am ajuns în Balș. Acolo, ne aștepta tatăl lui Costică, șofer de autobuz. Încă mai era aglomerație în rată. O replică, aparținând domnului Ghiță, mi-a atras atenția: „Știe ceva carte?”. O femeie, cunoștință a lor, s-a cam zgâlțâit: îi vorbise despre o fată, care ar fi fost adecvată lui Costică. Probabil, în spatele meu, Costică se roșise tot.

---

După ce, în compania domnului Ghiță, previzionasem gospodăria – într-o groapă, zăceau zeci de sticle de vin, adunate acolo de la botezul fiului Constantin, urmând să fie desfăcute la nuntă: în fiecare sticlă, se pusese un bob de orez, pentru fermentație – , ne-am retras să dormim.

„Oprește televizorul!” – i-am spus lui Costică. Văzusem că-l fură somnul.

„Nu. Eu adorm cu el aprins”.

„Ești ca altă emisiune!” – am conchis.

Ne uitam la un Diamant imens (încă nu apăruseră televizoarele color).

---

A doua zi, ne-am dus la un bâlci de toamnă, ținut în Morunglav, sat învecinat cu Bobicești (de unde era originar Sabin Bălașa).

La insistența lui Costică, m-am dat, pentru prima și ultima dată, în tiribombă. Senzația de zbor, atenuată de pericol, m-a pus în rând cu șirul infinit de temerari, de la înființarea acestei mașinării de relaxare, până în clipa aceea autumnală.

---

Peste vreun an, nu-mi mai găseam caietul de Sintaxă. Nu-mi mai aduceam aminte nimic, decât momentul în care i-l împrumutasem cuiva. Era sigur un apropiat, în care aveam deplină încredere, altfel, memoria mea s-ar fi alertat și ar fi reținut totul. Am întrebat în stânga, în dreapta, de caiet, teorie la care muncisem atât de mult, trebuitor și astăzi, dar toți negau, inclusiv Costică; totdeauna, când mă aflu într-un impas, oricât de neglijabil, vine asupra mea mâna Domnului și mă trage în sus: într-o noapte, l-am visat pe Costică plecând din apartament, cu Sintaxa. Pe zi, am reconstituit momentul: mi l-a cerut pentru o verișoară a lui, care a dat examen la Facultatea de Litere. Mi-a fost greu să-i reproduc scena, greu pentru eventuala-i rușine, dar am început să-l evit, precum îmi stă în obicei, pentru a mă proteja și a-l onora, într-un fel, pe Horatius, care afirma că „se ferește de vulg cât poate”. Mai avusesem un episod similar: citeam Freud. „După ce o termini de citit, să mi-o împrumuți și mie!”. Și împrumutată rămăsese, dar, câtă vreme, ne mai întâlneam, trăgeam nădejde să-mi văd cartea înapoi.

Pe o balanță fictivă, leul acela prim a fost aruncat în sus de către un caiet și o carte.

Costică era un băiat subțire, cuminte ca o fată mare, 1,83 înălțime, care își începea vorbitul printr-o scurtă aspirare a aerului. Visul său a fost să devină medic chirurg și, din câte am auzit, a reușit (poate că a ieșit chiar la pensie, lucrând într-un spital cu profil – nu mai menționez de care). Cert este că a plecat din oraș, fără să mă anunțe, și, de atunci, nu l-am mai văzut niciodată. El, cel din 1996, s-a contrazis pe sine, acela din clasa a IX-a.

În vale, unchiul, venit în permisie, stă în pat. Este îmbrăcat în haine militare, de sus până jos. Vorbește cu părinții lui (bunicii mei) despre experiența de la cazarmă, lovindu-se, câteodată, cu palma peste catarama aurie.

E primăvară… Soarele năvălește în casă, din răsputeri. Cu toate acestea, eu nu-mi desprind ochii de la soarele inscripționat pe cataramă: este, cu adevărat, palpabil.

Peste aproape șaptezsprezece ani sau câți vor fi fost, când eu însumi îmbrăcam haina militară, catarama își pierduse magia, pentru mine; încă din prima zi, începeam să număr zilele rămase („AMReul e în scădere: Vine biba la putere!”). Cei din ciclul al doilea își ridicau bonetele și ne arătau cuta de pe frunte, făcută de la îndurarea perioadei.

Nici în instrucție, deși eram transmisionist morsist, nici în permisie, pentru că, odată cu zborul orelor, deveneam grijuliu cu termenul de înapoiere la unitate, nu am regăsit resortul bucuriei unchiului meu de a fi fost sub arme. Și în fotografia ecvestră, surâde și debordează de energie (a făcut armata la grăniceri). Totuși, suportam mai ușor momentele de tensiune sau de muncă aiurea, amintindu-mi de ipostaza aceea a lui, de militar în termen; mă gândeam că și el servise patria, în condiții similare.

Astăzi, când scriu, clipa aceea lucește pe boltă, în locul soarelui, acoperit de fulguială…

De Paști, natura este vie, energiile subterane explodează în floarea din pom.

Mergeam cu ai mei, care îmi cumpărau pantofi noi, de lac, datorită bucuriei mele de a-i încălța și mă făli, la biserică, atent, pe drum, la ce fată puteam întâlni, pentru a mi se înălța și mie inima în văzduh, ca păsărilor guralive, deși, ulterior, mă împovăra părerea de rău de a nu fi întrezărit pe acea fetiță, decât pentru puțin timp și de a nu fi apucat să-i spun măcar atât: „A!”.

În biserică, parcă aș fi descins în rai: contemplam picturile și eram nedumerit, cum, poate, și în prezent, de ce este reprezentat diavolul în atâtea scene; eu nu l-aș fi configurat într-un asemenea templu al ortodoxiei, nu i-aș fi acordat niciun fel de importanță, pentru că, astfel, i-aș fi sporit forța destructivă de firi. În iezerul de foc și de pucioasă – scena de la pronaos – , chipurile apăreau desfigurate de chin și de spaimă, ori, pentru mine, copilul de atunci, omul era centrul universului, în jurul căruia gravitau planetele și îngerii.

---

Ținând în mână o lumânare aprinsă, stăteam în rând cu adulții, care vorbeau domol. În mirosul de ceară și de tămâie, așteptam să ajung la icoana de la altar, pentru a formula o dorință și a mă închina.

Înmuiate într-un strop de vin, bucățile de pâine (păștițele) îmi aromau gura și, în același timp, sufletu-mi simțea pacea datoriei împlinite față de Christos, cel pe care, în gând, l-am invocat, de-a lungul anilor, să-mi ajute în opreliști.

---

La ieșirea din biserică, mama intervenea: „Uite, este ruda noastră!”. Scoteam oul de câță, vopsit în roșu, din buzunarul hainei parfumate și-l ciocneam cu al acelei ramuri de neam. Puteri universale se angrenau în dispută, când rosteam: „Christos a înviat!”.

Călătoria către casă, pe un drum prăfuit, devenea o bună ocazie de a-mi cunoaște neamurile.

Acasă, ne așezam la masă, în curte, în mănunchiul de raze calde, și mâncam, invariabil, păcele (un fel culinar unic).

Cu inima, îmi îmbrățișam strămoșii din gând, cărora mama le dădea mereu de pomană. Porțile cerului se deschideau larg și poienile de acolo se luminau sub tălpile îngerilor care, în liniște, roboteau, spre slava Domnului.

Nu mai știu prin ce clasă, a doua sau a treia, am efectuat o excursie la Calafat. După ce am vizionat câteva obiective turistice, nea Săndel, organizatorul excursiei, ne-a invitat pe toți la o fotografie de grup, al cărei decor era marcat de prezența a două tunuri, utilizate de armata română în Războiul de Independență, de la 1877.

Am încercat să-mi găsesc un loc potrivit, pentru a fi vizibil în fotografie, dar, indiferent unde mă așezam, nu era bine, obturam persoana cuiva drag lui nea Săndel. Speram să-mi vină și mie rândul în ierarhia aceea a lui, datorită gradului de rudenie, vărul tatei, însă mă trezeam cu mâna-i micuță pe umăr, care mă tot muta de colo, dincolo. Am stat, din proprie inițaitivă, lângă tun: m-a „expulzat” și de acolo. Trebuiau să iasă în evidență fetele lui, Celestina și Luiza, mult mai mari decât mine.

În grija meticuloasă, de a ne fi surprins, pe simpatii, în obiectivul aparatului, nea Săndel se tot dădea înapoi, cu fața la noi, trasând indicații, ca un general de război. Strigătele dorobanților se adunaseră în vocea lui; mai avea un singur pas și ar fi căzut de pe acel platou înalt, unde se chinuia să fotografieze, și praf s-ar fi făcut până jos. Spaima de un deznodământ nefast ne-a marcat chipurile, mai puțin pe al meu, care aproape nu se vede, în schimb, călare pe tunuri, tronează Celestina și Luiza.

Când tata a mers să ia, pe bani, fotografia, l-a întrebat unde sunt eu. Ce mai putea spune învățătorul Săndel, care, complexat de statura-i liliputană, purta pantofi cu toc, iar, pentru a mai crește în importanță, vorbea rar, ca un savant ratat, mișcându-și ochelarii pe nas cu degetul? Eram un strop în poză, care observa, însă, totul, inclusiv intenția tribală a familiei respective, de a părea membrii ei mai cu moț, pe o bucată de carton, care imortaliza un moment estival și vârsta mea de atunci, deși, pentru a mă revedea, afirm încă o dată, este necesar să întrebuințez lupa.

În casa bunicilor, atmosfera era asigurată, pe timp de iarnă, de paleta de culori a pânzei din războiul la care se învrednicea, de la ora cinci dimineața, mama Ioana și de guralivul difuzor din perete. Prevăzut numai cu un buton, de la care sonorul se regla, mai tare sau mai încet, difuzorul îmi inspira o stare duală, mai ales când anunța: „Aici, București, ora exactă!”. Pentru acele momente, mă imaginam pe străzile unui oraș fastuos, pe care încă nu-l văzusem, iar inima îmi pulsa o melancolie fără margini, întrucât, pentru a ieși la joacă, pe drum, într-un sat aproape fără viață, pe o asemenea vreme, aș fi avut de înfruntat zăpada înaltă, precum și frigul care o însoțea „la braț”.

În jurul orei douăsprezece și jumătate, se difuza muzică populară. După câteva escapade pe la animale și păsări, bunicul revenea în cameră și regla sonorul difuzorului, la maximum. Doinele sau acordurile melodiilor dobrogene îmi inspirau peisaje austere, tulburate de nisip, dar cu oameni care aveau rutina de a o duce bine și în pace. Se pare că așa credea și bunicul, care, îmbrăcat în cămașă albă cu vestă de lână și în pantaloni de postav, strânși la gleznă, se întindea în pat și adormea. De obicei, se trezea când muzica înceta.

Când mă plictiseam și nu mai regăseam bucurie nici în cartea de povești sau de Amintiri de Ion Creangă, mă îndreptam către dulapul de lemn, prins într-un cui, pe celălalt perete, dinspre sobă. Vopsit în albastru, acoperit cu pânză albă, dantelată, mirosind a plante medicinale, dulapul mă atrăgea, datorită dulciurilor care se regăseau pe rafturi, dulciuri mereu altele, de parcă le aducea, pe nevăzute, un Moș Crăciun al casei. Borcanul de miere strălucea ca o bucată de bronz. Mama Ioana se ridica din război: „Mumă, îți fac un ceai de tei?”. Niciodată nu am spus „Nu!” – îl îndulcea atât de bine, cu miere sau cuburi de zahăr, încât gustul acela de dulce îmi stă și astăzi în minte și este irepetabil. Deși, în general, nu beau ceai și, mai ales, atât de zaharisit, acela îmi plăcea mult. Până fierbea apa la focul din sobă, în care mai azvârlea un lemn, mama Ioana se îngrijora: „Mumă, tu ai picioarele reci!” și-mi aducea o țiglă din cuptor, pe care mi-o fixa la tălpi.

Nu-mi trecea prin cap, atunci, ideea efemerității acelor zile, care păreau eterne, bătute în realitate, ca niște stâlpi inoxidabili, dar ele au trecut ca fulgerul și mi-au luat bunicii, fără să mă întrebe dacă mai am și eu ceva de spus; toate au dispărut ca melodia de la difuzor, dar lăsând atâtea ecouri în sufletul meu, cum rămâne mina marcată definitiv de lopata exploratorului după aur.

În anii șaptezeci, într-o dimineață de primăvară, dinaintea magazinului, oamenii discută cu foc despre noua monedă de aluminiu. Ascultându-i, precum erau adunați în hainele țărănești, luate ca din garderoba anilor interbelici, am devenit extrem de curios. Până la urmă, tot ducându-mă cu bani mai mari și schimbându-i în unii mai mici, am pus mâna pe monedă. Era atât de ușoară, încât mă așteptam s-o văd plutind ca un fluture prin poieni, dar moneda zbura din buzunar în buzunar; uneori, pentru divertisment, pentru a-i schimba forma, din cerc în dreptunghi sau numai pentru a o turti, o băteam cu o unealtă, de la ciocan, la pietre mai mari.

---

Mi-am cumpărat eugenii de trei lei. Nea Vasile, gestionarul, care mereu stătea cu mâna dreaptă într-un con de hârtie, în care urma să pună bomboanele sau alte produse cântărite, a numărat tare eugeniile, cu vocea lui groasă, mi-a dat rest… tot moneda de cinci lei. Am făcut vreo doi-trei pași mai încolo și mi-am dat seama că a greșit. M-am întors și i-am spus. Abia l-am convins. Nu-mi era prea simpatic, dar și datorită lui socoteam tot mai bine. Se zvonea că mai înșală (la rest, la cântar etc.) și eram în gardă, cu mintea la calcule, când achiziționam ceva de la el, de fapt, în fiecare zi de școală. Era de statură mijlocie, solid, cu față smeadă, nas lung și gros, căciulă de astrahan pe cap și beteag de un picior (din cauza unei răni, suferite în al Doilea Război). Pentru această rană, care-l chinuia, îl consideram, totuși, un erou.

---

Tot cu o… rublă de cinci lei, am ieșit în poiană, unde m-am așezat în iarba moale și verde, presărată de romaniță. Mai târziu, a venit și Cezar, un vecin mai mare cu vreo patru – cinci ani decât mine. Mi-a cerut să o contemple. După ce o frământă un timp în palmă, mă anunță, prin graiul lui subțire, că a pierdut-o în crăpătura din pământ. Ne-am apucat să scotocim după ea, dar în zadar. Am anunțat-o pe mama, care, spre mirarea mea, i-a reproșat, din prima, de cum a sosit, că mi-a subilizat banul. Nu mi-aș fi dorit să aibă dreptate, nu aș fi vrut să fiu martorul unui asemenea moment de rușine pentru Cezar, care s-a încurcat, s-a roșit, îl mai ținea, de formă, fără putere, pe „Nu” în brațe. Încă un prieten în care mi-am pierdut încrederea, fiindcă, la mine, așa funcționează moralul: dacă o persoană mă dezamăgește, câtuși de puțin, niciodată nu voi mai putea avea încredere în ea, pentru că nu știu când se va întoarce la a fi dezagreabilă iar.

Monedele m-au atras ca un magnet, probabil ca pe orice copil, dar aceasta de aluminiu, în jurul căreia se crease vâlvă anterior apariției, mi s-a părut unică, o roată picată de la un car roman de luptă.