3 ianuarie, ora 5, 30 a.m.:

Drumul dintre Severin și Arad este infernal. L-am parcurs aproximativ în șapte ore, în ciuda eforturilor mele de șofer cu permis de mai bine de treizeci de ani. Dacă nimerești în față două-trei tiruri, pentru că numai unul niciodată nu e, probabil merg în duet, aștepți enorm de mult timp să le depășești, pe un drum spart și îngust cât o potecă.

La Arad, am oprit la aceeași benzinărie, ca anul trecut, în vară. Am mers să achiziționez vignieta pentru Ungaria. O vânzătoare mi-a cerut să aștept, că vine „Imediat!”, dar tăvile cu mâncare nu se mai terminau, împinse de turiști înfometați. Femeia făcea față singură pe două sectoare, la „împinge tava!” și la ghișeul de acordat vigniete. După o vreme, am întrebat-o: „Cât durează imediatul?”. Interogația nu a ajutat, pentru că a durat destul de mult. Cu vignieta în mână, am mai și primit vestea că vama este aglomerată, am urcat la volan. Era să uit: am mai discutat cu un gorjean, care parcase lângă noi: lucrează în Germania, la Nurenberg: „Au trecut zilele acestea ca focul!” (se referea la sărbătorile de iarnă, pentru care a revenit să le petreacă acasă).

În vamă, în jur de ora douăsprezece, ne-am instalat în spatele a douăzeci de mașini. Totuși, mai mult de treizeci de minute nu am stat.

Cum am trecut granița, am avut parte de o vreme superbă de primăvară, trafic ordonat, am condus de plăcere.

Pădurile din marginea autostrăzii erau prevăzute cu foișoare, probabil pentru vânătoare.

Prin mișcări limitate ale umerilor și brațelor, am atenuat starea de somnolență. La volan, somnul devine complicele tău. Te gândești că, dacă închizi ochii pentru câteva momente, nu se întâmplă nimic grav, dimpotrivă: te și odihnești și mai și parcurgi din drum. Sfat: oricui îi vine o asemenea idee, să nu-i cadă pradă, ci să tragă imediat pe dreapta! Încă nu eram copleșit de viclenia oboselii; mi-am continuat cursa, înviorat de zărirea unei stații de benzinărie, unde aș fi putut opri și bea cafea.

În Slovacia, am oprit pentru cafea și ceva mâncare. De asemenea, am achiziționat vignieta, de la un aparat; ne-a cerut indicații și un grup de conaționali. În Cehia, am procedat aproape la fel, în privința taxei, dar cu efortul suplimentar de a transmite, prin telefon, codul de pe un cartonaș galben (cartonaș pe care l-am păstrat în buzunar).

Nu ne-am mai cazat în Praga, din cauza drumului mai lung pe care îl aveam de străbătut a doua zi. Destinația noastră era o pensiune, situată la granița cu Germania. Până la Praga, numai la vrăjitorul Rumburak și la frumoasa Arabela mă gândeam: în copilăria mea, prin anii optzeci, se difuza un film cu scene spectaculare, de transformare a oamenilor, prin vrajă, în diverse animale sau lucruri.

De la soarele strălucind pe cerul Ungariei, am trecut prin regiuni, fie cu ploaie, fie cu ninsoare. Acolo unde fulguia, deși încă nu se depusese niciun strat neglijabil de zăpadă, erau mașini speciale, care împrăștiau, preventiv, bobițe (ca fulgii) de sare pe carosabil: „Și cehii au fost comuniști ca noi și ce sistem de autostrăzi au!”.

---

Am trecut pe lângă un Hilton imens, cât o planetă: „E prevăzut cu piscine, bucătării etc.” – mi-a spus fiul meu și am adus vorba, încă o dată, despre Mike, unul dintre colegii lui, care a lucrat chef la o asemenea marcă prestigioasă.

---

De la un KFC, am comandat aripioare picante, iar fiul meu nu știu ce a preferat, întrucât nu am mai avut vreme să-l întreb: trebuia să ajungem la destinație, înainte de ora 21. El încă mă îndemna să înghit repede cartofii. Ne-au și sunat cei de la pensiune să vadă pe unde ne aflăm. Mai aveam de parcurs vreo două sute de kilometri.
La ora douăzeci, eram deja la pensiune. Am parcat mașina în curte, pe zăpadă (stratul era sub o palmă). Ne-am luat lucrurile cele mai valoroase, precum laptopul, din mașină. Ușa pensiunii avea o sonerie cu buton (intrat aproape de tot, de la utilizarea îndelungată, în suportul de plastic). Îmi imaginasem o căsuță, în margine de sat, ai cărei proprietari să fie dornici a intra în discuție cu noi, însă pensiunea era la fel de prosperă ca un hotel: sala de recepție destul de încăpătoare, călduroasă, cu un grupaj de lemne deasupra, în stil cabană; recepția funcționa în spatele unui bar, de la care ai fi putut comanda (nu era cazul nostru!) whisky de toate mărcile. Un cățel de rasă mică se plimba în voie. Prezența lui ne inducea într-o atmosferă de liniște, specifică secolului trecut. Cel de la recepție, un bărbat matur care șchiopăta, nu știa o boabă englezește: deschidea telefonul pe google, pe traduceri, și noi rosteam ce doream în microfonul telefonului și așa ne înțelegeam. La cuvântul „România”, ne-a replicat, fără să stea pe gânduri: „Caușescu!”. „Nicio legătură!” – l-am completat eu. Ne-a condus într-o cameră la parter (care nu avea nimic în minus față de camera de la hotelul central din Praga, de exemplu): două paturi mov, tv., veioze, cabină cu două dușuri, chiuveta și wc erau în baia a doua.

Fiul meu mi-a cerut apă. În mașină, nu aveam decât sucuri. M-am dus din nou la recepție și am comandat apă plată. Bărbatul mi-a deschis frigiderul – să-mi aleg de acolo ce-mi trebuie. Am pus mâna pe o sticlă, am scos portofelul să plătesc, dar nu mi-a luat niciun ban (îi lăsasem zece euro bacșiș. În felul acesta, și-a arătat și el recunoștința). De la recepție, am ieșit în curte, pentru a face la dreapta către cameră, ocol de care am profitat și am efectuat această fotografie:

După duș, am potrivit alarma la ora 5,45 și am adormit, gândindu-mă la ceea ce au simțit cehii acestei localități, când s-au văzut cu nemții la geam, în anul 1939. M-am trezit pe la trei, îmi era somn. Mă despărțeau încă două ore de alarma telefonului, de trezire. Am fost mulțumit și m-am culcat la loc.

La ora cinci patruzeci și cinci, am început din nou pregătirea pentru o nouă călătorie. Am lăsat cheia în cutia poștală, conform discuției vesperale cu angajatul. Navigația de pe ecranul Jeep ne-a indicat un traseu opus celui de pe care venisem. Drumul era îngust, cu mașini parcate la poartă. Pe urmă, am trecut prin marginea unei păduri. Copacii erau atât de înalți! Imediat ce am ieșit din pădure, robotul ne-a anunțat că suntem în Germania: în stânga și în dreapta noastră, se ridicau clădiri trainice, din cele medievale.

---

În Germania, pe autostradă, nu există limită de viteză, iar tirurile nu trec niciodată pe altă bandă, rămân veșnic pe banda întâia.

---

I-am povestit fiului meu:

-Nu mă gândeam eu, în copilărie, că voi face „la pas” Europa de Vest. Când mai zăream cine știe pe unde câte o ilustrată din străinătate, mi se părea un vis mijlocul de a o vizita. Nici gumă de mestecat nu era, decât una românească, despre care se spunea că este confecționată din drojdie și avea un gust predominant amar. Odată, fiind prin fața blocului la joacă, am auzit pe câțiva dintre copiii din gașca mea că la hotelul Jiul, Balaci oferă gumă de mestecat. Până am ajuns eu, probabil guma s-a terminat, pentru că Balaci nu mai era… Tatăl lui Florin, un vecin al meu de la etajul al IV-lea, lucra la Oltcit și fusese trimis de către fabrică să învețe meserie în Franța. Îi adusese, între altele, mașinuțe de fier, cu portiere care se deschideau etc. Mesteca Florin gumă pe balcon. De jos, de la scară, l-am strigat să-mi dea și mie o lamă (era un pachet verde, cu miros deosebit de plăcut). Și Florin s-a gândit să glumească: a dat drumul la hârtia învelitoare, care fâlfâia în aer și s-a prins de un geam. Când l-am prins, l-am bătut atât de rău, încât multe zile am stat cu frica în sân, ca nu cumva să vină taică-său peste mine; atât de necaz mi-a fost! Sârbii mai aveau gumă bună, sub formă de țigarete: când am tranzitat-o acum câțiva ani, îți amintești că i-am întrebat de guma lor tradițională și nu dețineau decât Orbit. Nea Costel, vărul tatei, lucra la poliția economică. De la el mi-a cumpărat tata ceas cu calculator, pe baterie, gumă de mestecat, iar pentru casă, un covor persan deosebit, cu modele geometrice. Avem și astăzi covorul la Cleanov. Mi se pare incredibil: până prin anul două mii, apa se oprea vreo patru – cinci ore pe zi. Ca toată lumea, și noi aveam grijă să umplem cada cu apă. Îți dai seama ce risipă? Îi dădeam drumul celei care mai rămânea în cadă, la cinci după-amiaza. Programul la tv, încărcat de muzică patriotică, era de două ore seara.

În 1990, soră-mea a avut inspirația de a face o excursie în Polonia. A adus de acolo casete cu muzică extraordinară: Patty Ryan, Francesco Napoli, Laura Branigan. Le ascultam la boxele de la Oltcit. Mie mi-a luat o geacă de iarnă, a cărei căptușeală era din puf de pinguini. Am purtat-o mulți ani. E bună și astăzi. Ținea de cald și-mi dădea un aer nordic. Eu abia în 2008, am ieșit pentru prima dată din țară, când aveai tu șase ani.

---

În Germania, pe alocuri, fulguia, peisajul fiind de vis. Ce zestre silvicolă poate avea!

Cu șaptezeci și cinci de kilometri înainte de aeroport, am oprit la o benzinărie. Atmosfera părea caldă. Înăuntru, o singură vânzătoare se ocupa de tot: ambala sandviciurile, scana prețul altor produse etc. Noi am cumpărat apă plată (o marcă pe care n-am mai întâlnit-o) și lichid de parbriz. Ne-am postat dinaintea vitrinei. Eu am comandat cârnați tradiționali (de fapt, unul singur, fiindcă sunt imenși, gustoși, însoțiți de o pâinică rotundă și de muștar. Cutia în care-i primești este de carton verde, tare, precum o tavă). Tonomatele de cafea, plasate în dreapta, dinaintea tejghelei, erau ample, cu o fațadă auxiliară oricărui tip de cumpărător, începător sau rutinat (nu te rătăcești pe harta lor, când poftești ceva). Astfel de tonomate, cu butoane mari, luminoase, dau rest, nu te cauți în buzunare de mărunțiș, să-ți iasă exact suma pentru o cafea etc. I-am spus lui T. că vreau un espresso lung, pe care mi l-a și comandat, sub ochii mei, prin acționarea butonului: a ales paharul cel mai mare, concordant comenzii. Rezultatul nu a fost conform așteptării: m-am ales cu o lingură (cantitativ mă refer) de espresso lung. Ne-am întrebat cât ar fi fost un espresso scurt, dar nu am mai stat să experimentăm, fiindcă ne-ar fi luat timp și ar fi și costat.

Pe lângă noi, un german aproape în vârstă, se învârtea cu lingurița de carton în mână, căutând pliculețele de zahăr brun: dădea ceva din gură. T. i-a răspuns, datorită cunoștințelor de limba germană căpătate de la Mike, deși, când aud pe cineva că învață limba germană, îmi vine în minte expresia: „Dumnezeu a inventat eternitatea, ca să ai timp să înveți limba germană”.

(Va urma)

Mâine dimineață, plec iar la drum, ca un șofer de cursă lungă. Prevăd că nu voi putea dormi, după cum mi se întâmplă frecvent, când trebuie să fiu prieten cu moș Ene („pe la gene” – ca în poezia lui Ion Barbu). Mă îngrijorează faptul că se stă mult la vama de la noi: „s-o spargă odată!” (Glumesc!).

Ieri, am postat la revistă versurile unei melodii care-mi place: Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara… Cu imaginația, însoțesc versurile, simțind liniștea din Bucureștiul interbelic. Cei doi îndrăgostiți îmi par izolați, singuratici, dar cu gândul unul la altul. Pentru omul obișnuit, nu era o problemă să mănânce în oraș: ducea o viață în rit creștin (post miercuri și vineri), legată de programul de serviciu, dar cu o mare speranță în singura zi liberă a săptămânii, duminica.

Ce vor fi văzut ochii lor, ce le vor fi auzit urechile? La ora aceasta, deja se vor fi întâlnit, au luat loc la masă, au mestecat aperitiv și se vor fi delectat cu muzica pusă la patefon sau interpretată de către lăutari. Care le vor fi fost preocupările diurne, la ce se vor fi gândit că au de făcut? Dar aveau un sprijin în valoarea leului românesc (de atunci), mai prețios decât dolarul. Despre ce carte vor fi discutat, cât de mult și-au dat seama că se pot apropia unul de altul, că vor clădi un cuplu (care la senectute, în comunism, își va fi uitat minimala formă de viață prosperă din seara aceasta). Să ne imaginăm tinerii care luau masa la șosea, în perioada monarhică, strigând mai târziu, cam peste douăzeci – treizeci de ani, lozinci politice, de tip comunist, slăvindu-l pe Dej sau Stalin (pe Ceaușescu N.).

Vreme frumoasă, așa cum au și anunțat pentru această perioadă, încă de la începutul lui decembrie, când afară era ger (și uitasem cum e să fie vremea bună). De dimineață, a fost mai răcoare decât ieri, dar la mijlocul zilei, mai cald.

Am mers cu mașina la o spălătorie auto (abia de am găsit una deschisă). Rând mare de automobile, dar, neavând încotro, am așteptat.

Zilele de Revelion și de Anul Nou au zburat. În suflet, port aceeași nostalgie față de mine cu traiul meu de acum un an și dintotdeauna (să spun astfel). Încerc să identific posibile bucurii imediate, pentru a mă descâlci din buruienile nostalgiei, dar cea mai sigură dintre ele rămâne scrisul. M-a sunat și prof. Florea F., să-mi ceară să prezint o carte.

O veste fastă este că mi-au intrat banii de la un proiect în care am fost implicat.

---

Am fost cu două ceasuri la reparat: pentru unul, de marcă nemțească, să-i schimb bateria, iar pentru celălalt (elvețian, automatic), cureaua. M-am îndreptat către singurul ceasornicar pe care-l știam în mall. Îl întreb cât mă costă: 20 de lei (bateria). Sunt de acord. Îmi arunc ochii pe ce meșteșugește și-l aud că s-a rupt cheița de la ceas, că nu o poate schimba, pentru că nu are și să mă duc eu nu știu unde în oraș. Îmi iau ceasul cu bateria pusă, dar fără butonul de fixat ora, și-mi iese în cale alt ceasornicar, pe culoarul principal din mall. Îi explic despre ce este vorba: „Au venit mai mulți la mine, după ce au fost la celălalt, tot cu același motiv, sigur el a rupt cheița: ori nu se pricepe, ori nu deține ustensile profesionale… 150 de lei vă costă, îl lăsați aici (ceasul) și vă sunăm noi când este gata. Durează cam o lună”.

---

Îngândurat, ajung la mașină – sclipește în soare. Designul ei îmi ia supărarea cu mâna.

Am cumpărat un aspirator de mașină (90 de lei). Sper să aibă putere, nu ca precedentul, care nici nu aspira (decât vreo trei scame), care nici nu părea să funcționeze (nici nu bâzâia, nici nu dădea vreun semn că „mișcă”).

---

Am și o întrebare care mă frământă, venită de la un interlocutor: de ce o persoană care te-a sunat de nouă ori îți trimite captură cu numai patru, oțărându-se că nu ai numărat tu bine sau că pentru tine închipuirea este similară realității, iar tu nu mai ai cum să-i reprezinți apelurile, pentru că le-ai șters din greșeală? Probabil este greu de îndurat situația, onestitatea fiindu-ți ignorată. Ești ca în sandvici.

La fiecare început de an, îmi amintesc de schița lui Caragiale: Mitică, protagonistul perpetuu, salutat de către un amic, nu-i răspunde imediat, zăbovește indiferent pe scaunul din cârciumă. După un timp, „mișcat” (da de unde!) de insistența în salut, a interlocutorului, reacționează: „Cine ești? A! Uitasem. A trecut un secol de când nu ne-am revăzut” (Prima zi a anului 1901, care despărțea secolele al XX-lea de cel al XIX-lea).

Am ascultat Concertul de Anul Nou de la Viena: mi s-a părut cel mai bun de până acum. Riccardo Muti a fost atât de inspirat în elecția repertorului (în plus, mesajul său vorbit a aparținut parcă întregii umanități, înspre divinitate, cum, de fapt, și trebuia). Am atins stelele, pe durata concertului. Îmi pare rău că nu am știut mai din timp să fi trimis și eu pe siteul Filarmonicii (pe care am văzut-o) mesaje cu aplauze, alături de cei peste șase mii de auditori.

Toți dirijorii m-au impresionat, începând cu Herbert von Karajan (cel mai liric), Georges Petre (mediator excelent între orchestră și public – deplâng dispariția lui acum patru ani), Daniel Barenboim (cel mai flexibil și haios) și încheind cu Riccardo Muti.

Anul trecut, după ce s-a încheiat concertul, m-am retras în curte, era mai frig, dar era și ceva soare. Am nimerit (aveam un scăunel de lemn, pe care-l fixam unde voiam) lângă niște fire de ceapă – răsăriseră din oceagul pus în celălalt an. La picioare, descoperisem încercări de primăvară, ceapa scoțând capul mai din vreme din pământ.

Pe seară, am văzut stele pe cer…

Motivele pentru care citim sunt diverse.

Între paisprezece şi douăzeci de ani, un om trebuie să fi citit (cel puţin) Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Nuvele de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Homo ludens de Johan Huizinga, Harry Potter şi piatra filozofală de J. K. Rowling, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Mara şi Nuvele de Ioan Slavici, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga, Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei de G. Călinescu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Proză de Vasile Alecsandri, Moromeţii de Marin Preda, Poezii de Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Ion Pillat, Poezii de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Teatru de Marin Sorescu şi Eugen Ionesco etc. Textele de Mihai Eminescu se pot citi devreme și sunt valabile oricând.

Cum citim?

Cărţile trebuie citite cu sufletul. De câte ori am ocazia, recomand acest lucru. Am consuetudinea de a fi înconjurat, oriunde mă aflu, de cel puţin cinci-şase volume, de genuri diferite. Într-un mediu torid, printre tonete bizare de îngheţată sau spectacole de acrobaţi, ca într-un târg românesc interbelic. cartea Climate de André Maurois mi-a asigurat legătura cu partea de urbanism apusean. În traversare, de la Çanakkale la Kusadasi, am văzut, în 2010, ruinele Troiei. Mitul (arhicunoscut) m-a împins în burta Calului troian, pentru a înţelege, chiar într-o imitaţie ciudată de lemn, gândurile ostaşilor ahei. Zăngănituri de arme se auzeau încă pe locul respectiv. Cu privirea am căutat înspre mare, încercând să-mi dau seama pe unde ar fi aşteptat corăbiile semnalele luminoase.

Romanele lui Anton Holban m-au determinat la frecvente comparaţii. În perioada monarhică, un profesor de franceză, suplinitor în Bucureşti, stătea cu chirie într-un hotel pe Calea Victoriei, lua masa la terasa hotelului, purta haine elegante, achiziționa cele mai noi plăci de vinilin cu muzică elevată (clasică), pentru patefon. Totuși, personajul-narator, nu era deloc mulţumit cu propriul trai. Cât de înalt era atunci standardul de viaţă? Cinematografele, teatrele erau pline de spectatori, din librării dispăreau destul de repede ediţiile princeps, debuturile, anunţate în presa de specialitate, erau aşteptate cu sufletul la gură.

Am citit cândva Empire Falls de Richard Russo. Multă vreme am fost urmărit de atmosfera acestei cărți deosebite: firescul mediului era dat peste cap în limite şi numai din voinţa de rău a oamenilor, deci nu de către hotărâri politice picate din cer.

Ultima zi a anului… Nu am nici nostalgii, nici extaz. Sunt plat din punct de vedere sentimental.

Aștept Concertul de Anul Nou de la Viena, pentru că la televizor va fi un amalgam de muzici.

În cosmos, nu va fi nimic nou, că trecem noi în alt an. Pământul se va roti la fel ca pe vremea lui Caesar…

Starea de somnolență îmi e spulberată de bătăile în tobe ale așa-zișilor colindători. O dau înainte cu „țac-țac, căpriță, țac!”. Sunt un stres prelungit. Anul trecut au forțat poarta și m-am trezit cu ei în curte. Am ieșit și le-am dat un ban. Acum, dacă vor fi la fel de insistenți, voi ieși cu spirtul după mine.

În drum spre Severin, soră-mea (la telefon):

Am vorbit cu Manuela (fiica vară-mii, n.m.). M-a sunat pe la 22,30. Deși aveam niște rapoarte de făcut, am discutat cu ea până la 00,30, după care mi-am finalizat rapoartele în jur de ora două. Mă doare capul de nu mai pot!

Ce a pățit, ieri, Manuela! A primit de la spital verigheta, cerceii și buletinul Otiliei. „Aura – îmi spunea plângând – îți dai seama că atât a rămas din mama? Am stat două ore la starea civilă să-mi dea actele. Niște murdari și întunecați la față și minte țipau la mine. M-au introdus într-o cameră de 2 /2 m și nici nu purtau mască. Dar știi că nu mă las! Ce aveți, domnule, de țipați așa la mine? Recunoașteți că ați avut covid? Normal că recunosc, dacă am avut! Mie îmi trebuie actele, pentru a-mi putea înmormânta mama! Aura, două ore am stat. I-au trecut zece diagnostice pe foaie. Eu am o memorie ieșită din comun. Că mama mă întreba cum iau numai zece la școală, pentru că nu stăteam prea mult să-mi învăț lecțiile pentru a doua zi. Uite ți le spun în ordine”. Într-adevăr (confirmă soră-mea), mi le-a menționat, în ordine, pe toate zece… „Cât mă costă formele de înmormântare? – 4400 de lei”.

În curte, pe seară, am aruncat în sus un ghemotoc de hârtie, care a lovit creanga pomului de care mai atârna un rod stafidit. Impactul a înviorat coroana și a doborât fructul. Picăturile de ploaie, stagnând ca muguri, reflectau lumina unui bec depărtat, părând steluțe pe boltă, din unghiul din care le contemplam.

Doar ce m-am trântit în șezlong și m-am văzut apelat de Liviu J. Între altele, mi-a povestit despre o cunoștință a lui, naș pentru peste treizeci de fini. Până în pandemie, nașul era vizitat în fiecare weekend de câte o pereche de fini: „Liviu, pandemia parcă a fost opera mea, pentru că altfel nu-mi puteam opri finii să mă viziteze”. Liviu își mai aduce aminte de Puiu Popescu, fondatorul ziarului „Observatorul” din Canada: „Am jucat fotbal cu el, când eu abia începeam liceul”… Fiindcă îi e teamă să mă viziteze (el mergând pe bicicletă), pe o porțiune din traseu fiind câini, Liviu mă cheamă pe la el. Are să-mi dea niste borcane de dulceață, sirop de dulceață (oare cum o fi?). „Nu e nevoie să ne întâlnim chiar la poartă, dacă ajungi în oraș, mă suni și vin eu cu bicicleta unde-mi spui”. După douăzeci și patru de minute, sfârșim conversația prin urări de bine.

Pe la jumătatea zilei, am ridicat RCA de la Alexandra, una dintre verișoarele mele; deține un birou de traduceri. Am întrebat-o de Gochan și m-am bucurat să aud că-i merge binișor restaurantul, mai ales acum când lumea a năvălit la propriu în supermarketul din vecinătate. Alexandra însăși este destul de ocupată în această perioadă, la serviciu, o mică dovadă fiind apariția unui tânăr cu telefonul lipit de ureche: la ora fixată, și-a ridicat actele traduse.

Apreciez ordinea exemplară care definește biroul, precum și cele două tablouri moderne, încadrabile în cubism.

După ce mi-am luat rămas-bun de la Alexandra, am urcat în mașină, dar, pe dinainte-mi, a venit Grig, băiat pasionat de mașini: „Numai cu 190 la oră am mers (se referea la Sedanul meu, pe care mi l-a adus de la București). Nimeni nu mi-a stat în față. Am depășit Mercedesuri etc. Trebuie să-i schimbați uleiul și plăcuțele de frână”. Între timp, se uită să-și comande, prin telefon, ciorbă de perișoare și piept de pui. Rememorăm amândoi situația în care, fără să știm, am evitat apropierea de un amic infectat cu virusul covid. „Ați văzut că eu stăteam la distanță”. Eu însumi sunt uluit de reacția noastră de atunci, parcă ne era dictată de către divinitate. Mă uit la Grig și încerc să-l compar cu el însuși cel de acum vreo douăzeci de ani, când îl pregăteam la gramatică. Avea umor și talent de imitator.

Cum-necum, mă despart și de Grig, dar rămân cu energia pozitivă a revederii cu el.

Acasă, am căutat o emisiune sau un film deconectant, însă nu este mai nimic demn de atenție la tv în această perioadă. Urmăresc, neavând ce altceva, un documentar despre Nordul sălbatic.

Am adormit cu ochii pe ciuhurezul care detectase un șoarece ieșit din lăcașul subteran.

Acum, am aflat că a murit Otilia, vara mea, din cauza virusului COVID-19. Avea 54 de ani.

Mama îmi spuse plângând că „Otilia s-a zbătut pe patul de spital, strigând să-i dea drumul acasă, pentru că are o mamă bătrână și bolnavă, de care trebuie să îngrijească”.

Acum, orele 19,30, am terminat convorbirea cu tanti Tanța, mama „bolnavă” a dragei mele verișoare: „Să vă feriți cât puteți, că uite nouă ce nenorocire ni s-a întâmplat!”.

În Ars amandi, poetul latin, Publius Ovidius Naso, își recunoștea imposibilitatea de a regăsi vorbe de alinare pentru o mamă îndurerată de pierderea fiului. Totuși, mi-am luat inima în dinți și am îngăimat: „Tanti Tanța, dacă am putea fugi de chin, am face-o, dar îndurăm, fiind pământeni… Gândiți-vă că, dacă v-ar vedea în jalea de acum, Otilia s-ar întrista”. „Ce să se mai întristeze, sărăcuța, de acolo de unde e!” – mi-a replicat. Încă o dată, mi-am dat seama: „Cu o mamă nu te pui și zeu de ai fi!”.

Otilia a fost renumită prin fumusețe. Avea părul ondulat, dantură sănătoasă, ochi negri și față albă. Poza ei de la nuntă a stat mult timp în vitrina aceluia care o fotografiase, în centrul Severinului.

Rămas bun, dragă verișoară! În sufletul meu, vei rămâne așa cum erai: senină, curajoasă, sufletistă, senzuală și o mare cititoare.

P.S.

Soră-mea:

„Ce o fi fost în sufletul ei, când și-a dat seama că pierde lupta pentru viață?”.

Am urmat același „protocol” de astă-vară: am făcut testul COVID-19, care mi-ar fi trebuit pentru Austria, însă, cu o zi anterior plecării, s-au schimbat condițiile accederii în această țară (test făcut iar degeaba). M-am dus la București vineri, cu mașina personală, nu înainte de a achiziționa un încărcător de telefon. Pe drum, de poftă, am oprit și am mâncat trei mici, într-un restaurant la șosea, ca în perioada interbelică. La două mese distanță, o femeie își învăța companionul (care părea englez) cuvinte în limba română. Vorbeau despre aur. Am recurs la sticluța de spirt, pentru a mă dezinfecta. Coșul în care mi-a fost adusă pâinea nu era complet acoperit cu stambă, de aceea, nu am mâncat feliile care-l atingeau. Un mic era cam ars, dar pofta mea nu se putea împiedica de crustă. Am lăsat trei sau patru lei femeii care mi-a servit. Deși relativ tânără, îmi vorbea cu „mamă”…

Sabin și Grig m-au sunat de mai multe ori, să vadă pe unde sunt. Mi-au transmis pe WhatsApp locația.

La magazinul IKEA, m-am întâlnit cu Sabin B., care m-a preluat și m-a dus la Hotelul Charter din Otopeni, zonă aflată în carantină. La intrarea în localitate, ne-a oprit un echipaj de poliție, căruia i-am înmânat declarația completată în prealabil. Sabin a completat-o direct pe telefon, sub ochii mirați ai polițistului. În fața hotelului, mi-am luat rămas bun de la Sabin (conducea mașina prietenei lui).

201 a fost camera mea, destul de bună, cu baie modernă (cabină cu jakuzzi). Am urmărit meciul Craiovei, dar, din cauza jocului slab al echipei, am preferat să discut cu băiatul de la recepție. Am stabilit să primesc micul dejun la pachet, să mă sune la ora 5 și să fie mașina deja pregătită, pentru a mă duce la aeroport (ca în filmele cu James Bond). Din acest film, am reținut secvența în care spionul, interpretat de Roger Moore, se bărbierea în baie, în timp ce un șarpe se apropia să-l muște; cu prezență de spirit, protagonistul îndreaptă către reptilă spray-ul, pe-al cărui jet îl aprinde cu bricheta. În sfârșit, James Bond a trecut proba curajului, ca Harap-Alb.

Temperatura în cameră era atât de bună, încât nu m-am mai gândit la faptul că este iarnă sau că este frig afară. Nu știu ce sistem au în ultima vreme la unele hoteluri, dar apa vine direct caldă la robinet sau în para de la duș, fără să mai aștepți să se potrivească. Am stat sub duș mai bine de o oră, după care m-am aruncat în pat, în speranța de a adormi. La cinci, eram deja în picioare, am răspuns la telefonul din cameră și m-am pregătit pe îndelete, atent să nu uit ceva și să-mi pun lucrurile in ordine. La recepție, aveam pachetul pus pe măsuță. L-am desfăcut: două sandviciuri, două cutiuțe de unt și o roșie. Leguma mi-a inspirat priveliști de vară. Avea un gust deosebit de bun și mi-am spus că pe viitor voi însoți și eu preparatele matinale cu o roșie. Mușcam din legumă cu pofta aceluia ce nu mai văzuse roșie în viața lui. De fapt, atât de dimineață nu prea văzusem. Aveam și o sticluță de apă plată, pe care, după ce am băut o gură, am plasat-o în rucsac. Șoferul mă aștepta în mașină. Pe drum, mi-a vorbit despre jobul lui, la o firmă de închiriat mașini. I-am lăsat bacșiș 10 lei.

Nu am stat prea mult în aeroport. Am întrebat la primul ghișeu despre zborul care mă interesa. Am rezolvat repede și m-am trezit la serviciul de securitate, acolo unde am pus rucsacul pe bandă. Un bărbat se dezechipase aproape de tot. Își scosese cureaua de la pantaloni, rămăsese în pulover. Eu nu m-am dedat unui astfel de zel și nici nu era nevoie. Banda s-a blocat, din cauza unei genți proeminente, mare cât un porc de Crăciun. Au uns geanta… Glumesc. S-a rezolvat în curând și bagajele și-au urmat calea, ca oamenii, destinul.

În avion, am ajuns printr-un tunel retractil. Avionul era lung cât un tren. Aveam aceleași loc, 31, precum în vară, în coada „zmeului”. Am întrebat-o pe stewardesă dacă îmi pot alege scaunul de la fereastră, de pe rândul celălalt: „Suntem puțini și trebuie să ne menținem locurile, pentru echilibrul aparatului”. M-am conformat. Lângă mine, s-a așezat un tânăr chelios. Scaunul din față a fost ocupat de o jupâniță cu accent moldovenesc, preocupată de telefon. Stewardesele ne-au distribuit niște declarații pe care trebuia să le completăm și să le semnăm. La aterizare, nu ni le-a cerut nimeni.

În aeroport (la destinație), nimeni nu găsea ieșirea. Aeroportul este ca un monstru cu multe capete. Tânărul, jupânița și o mamă cu un copil de vreo opt ani s-au grupat în jurul meu. Le-am câștigat încrederea prin întrebările adresate în stânga și în dreapta. Jupânița rămăsese fără baterie la telefon. O aștepta prietenul ei. I-am împrumutat telefonul meu să-l sune. Căra și o geantă destul de grea. Roamingul încă nu se activase. Eram și eu în vecinătatea panicii. Odată cu nimerirea unei ieșiri, toți cei patru ne-am despărțit. Fiul meu a reușit să mă sune și să-mi comunice locația. Ne-am întâlnit undeva afară, în preajma unei stații de autobuz. Când m-a revăzut, a surâs… Ne-am îndreptat înspre parcarea subterană, acolo unde-și parcase mașina. L-am regăsit mai înalt, tuns modern – părul mai înspre blond, cum i se schimba vara, în copilărie, din negru în blond. Pantalonii de trening, pe care îi cumpărase din România, păreau de promenadă, așa de bine îi veneau în asorteu cu geaca multicoloră. Coborând din lift, am reîntâlnit-o pe fata vorbind moldovenește. Încă își căuta prietenul. L-a sunat din nou de pe telefonul meu. Epuizată, mi-a înmânat mie aparatul să-i explic tontului pe unde ne aflăm. S-a așezat pe geantă, în dreptul barierei… Acolo am lăsat-o în așteptare.

Era o zi cu soare… Fiind în dreapta, am avut răgazul de a face fotografii. Am zărit ferme, case ca în povești. Într-un perimetru îngrădit, păștea o căprioară. Am observat și doi cai, alb și negru.

Nu am mai oprit decât în Germania, exact în locul în care astă-vară funcționa un McDonald’s și despre care scrisesem in precedentul jurnal. Acum, nu mai era decât o tejghea și o singură vânzătoare. Destul de trist. Astă-vară, apreciasem frenezia vânzătoarelor (de toate vârstele). În niciun Mc, nu văzusem femei cu părul alb precum acolo.

Calculatorul mașinii ne-a avertizat că trebuie să punem benzină. Pe waze, apărea o stație la o sută de kilometri distanță. Am căutat Shell, iar prima stație a mărcii figura la șase kilometri. Ne-am abătut de la autostradă. În dreapta, în marginea unui lan, era parcată o mașină. L-am întrebat pe șofer în engleză despre peco, dar nu a înțeles. Fiu-meu îmi spunea să ieșim cât mai repede din acel sătuc, pentru că suntem în Germania de Est și auzise numai lucruri aberante de la colegul lui, Mike. Eu îl contraziceam: „Nu mai există diferențe între Germania de Est și de Vest. S-au atenuat”.

La Praga, ne-am cazat la un hotel de patru stele, etajul al șaptelea. Am comandat prin telefon produse de la KFC, produse sub calitatea celor de la noi, iar cartofii cehi nu au niciun gust.

Dimineața, nu am mai stat la micul dejun, de teamă să nu depășim termenul de douăsprezece ore, cât ni se permitea să tranzităm etc. Mă și vedeam intrat în carantină.

Pe drum, a nins. Mașinile cu platformă (aduceau din Germania automobile SH) aveau numai numere de Ro.

Am oprit la o benzinărie, convinși că am intrat în Slovacia, dar de unde… Nu am mai băut nicio cafea, am urcat rapid în Jeep și am pornit din nou la drum. Cred că am și depășit termenul de douăsprezece ore, dar ce mai conta? Am avut emoții în Slovacia, la ghișeul de la care am achiziționat taxa de drum. Afirmația casierei: „Dobre, dobre!” m-a înseninat.

Cel mai greu trafic a fost de la Arad către casă. Pe un drum îngust, dacă ai în față două tiruri, cum ni s-a întâmplat nouă, întârzii incomensurabil de mult.

Pe un asemenea drum, am condus eu… În față, aveam o mașină care de vreo două-trei ori intrase pe contrasens. Când am depășit-o, am răsuflat ușurat.

Notă:

Încă o dată, mi s-a confirmat că datele de pe siteurile oficiale sunt discordante realității. Cei de la ambasade te pasează de la unul la altul, habar nu au. O pasă a fost către poliția de frontieră, care, cu voci groase, tot înspre serviciul de la ambasade te redireționează. În ce țară trăim? Funcționari cu bani mulți, pensionați devreme, pe care îi deranjezi dacă-i soliciți. Mersi!