Când Eva și-a revenit,
Adam a murmurat fericit.
Ecoul umple peștera,
ca pe pahar, picătura de nectar.

Vibrația umană a sunetului
încălzește pe femeie,
care adoarme liniștită -
primul somn din istorie.

Atunci, Adam prinde momentul,
iese la câmp, respiră amplu,
ca un bătrân mulțumit; evită
băltoaca din față.

Luna se reflectă adânc.
Adam rămâne blocat,
o stană de piatră în drum:
nu-și lămurește
dacă sursa razelor este în scoarța pământului,
ca un deget pe rană,
sau apa, oglindind luna,
este ea însăși lumina.

Prima cumpănă
în raport cu natura.
Nedumerit,
se apleacă și încearcă
să ia apa în palmă ca pe lampă
și s-o ducă în peșteră,
pentru veghe.

Dar apa se fărâmă în culoare.
Dezamăgit, privește în sus.
Cu o față plină de gânduri de aur,
luna îi șoptește cauza luminii de jos -
proprietatea apei de a purta în cârcă
imagini proxime.

Omului îi e sete,
instinctiv,
pune gura și bea din băltoacă,
îmbogățindu-se pe dinăuntru cu înaltă lumină.

Și, de nu ar fi avut acea minte din rai, încă deșteaptă,
ar fi umblat, prin codru,
cu o măreață stimă de sine,
convins că a devenit flamură.