Prin piața din Brazdă, 
pășea omul cel fără de nume,
un uriaș slab, 
cu șapca adânc trasă pe frunte,
trecut de șaizeci de ierni 
pe sub cerul cel nepăsător.
Împingea înainte un cărucior greu, 
purtând toată avuția:
o plasă de nailon 
și câțiva cartofi prăfuiți,
​iar în urma lui, 
ca două fiare stârnite din haite,
doi câini cu blana de aur 
mergeau la pas cu drumețul.

Din când în când se opreau, 
căutând cu foc puricele 
care le sugea încheietura piciorului drept.

​Pe sub copaci, 
toate umbrele lumii s-au strâns după dânsul
ca banii grei în buzunarul unui călător obosit,
iar dintre ele, câteva, 
îndrăznind să-și scoată capul afară,
strâmbau din nas cu dispreț 
și cădeau fulgerate pe stradă,
răpuse pe loc de mirosul pestilențial 
care-l învăluia pe om.

​Nevăzutele armate de bacterii 
chiuiau cu glas mare
pe trupul purtătorului de chin, 
având de muzică și fundal
gemetele adânci și dureroase ale bietului om
pe care miile de guri otrăvite tocmai îl pupau.