Când s-a lăsat peste glie tăcerea amurgului sacru,
Cucul cel iute la zbor tăcu în pădurea umbroasă;
Adânc se plecară spicele grele în lanul de grâu,
Alături de macul cel roșu, podoabă a câmpului rodnic.

O, și din culmi se stârni o furtună cu nori ca de smoală,
Grozav amenințătoare peste dealul cel înalt și pustiu;
Vechiul cântăreț, greierele, își stinse atunci glasul firav,
Iar frunzele falnicilor castani încremeniră sub cer.

Numai pe scara cotită, cioplită în piatră adâncă,
Răsună foșnetul tainic al mândrului tău veșmânt.
În odaia cuprinsă de umbre ardea lumânarea senină,
Până ce mâna-ți divină, lucind ca argintul curat,

Îi stinse flacăra mică. Și-atunci peste întreaga zidire
Căzu noaptea adâncă, fără de stele și fără vreo boare.