Îl prețuia ca pe-un frate pe X, 
bărbatul cel viclean la minte.
Inima-și deschise 'naintea-i 
și planurile-i mari de izbândă
I le depănă cu credință; iar acela, urzind în tăcere,
I-a ispitit cu meșteșug gândul, 
prefăcându-se dornic de sprijin.
​Însă când Eos cu degete roșii aprins-a zorii a doua zi,
Venit-a X fără rușine și-a grăit cu trufie mare:
„Ascultă-mă: plăsmuit-am în minte un proiect slăvit!”
Și ascultându-l, viteazul recunoscu ale sale idei curat urzite,
Pe care vicleanul le purta de parc-ar fi fost zămislite de dânsul.
​Încremenit-a de uimire și pasul înapoi și-a tras de îndată,
Căci nu îndrăgea să-i fie răpită faima la lumina zilei.
Tăcut-a dârz, așteptând ca acela să-și simtă greșeala
Și dreptul de părinte al ideii să-i dea înapoi cu cinste.
Dar o supărare întunecată și grea ca plumbul căzu peste inimă,
O durere fără de grai, precum o piatră grea prăvălită în adâncuri.
​Atunci jurat-a în sine, căindu-se amarnic pentru vorbele date:
Lăsa-va pe X să urmeze calea ce-o vrea, alături de oricine,
Iar data viitoare, cu scutul prudenței își va păzi orice taină.
Și-n ochii minții îi stăruia chipul aceluia, aprins de râvnă,
Cu fruntea încruntată și purtarea necioplită a celor fără de Lege