Antologia Scrieri 1. Denecuprinsul (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2026) de Dan Damaschin reunește poeme reprezentative, extrase din zece volume semnate de autor — Intermundii (1975), Reculegeri (1981), Trandafirul și clepsidra (1985), A cincea esență (1989), Kaspar Hauser (1991), Autosfârșitul (1995), Cartea îndurărilor (2002), Rugăciunile Pictorilor (2005), Lacrymosa (2016) și Epilog în cer (2020). Privită în ansamblul ei, panoplia editorială oferă mărturia elocventă a unei activități lirice întinse pe mai bine de cinci decenii.

​            În filosofia antică (în special la Epicur și la poetul-filosof latin Lucrețiu, în celebra De rerum natura), intermundiile reprezentau spațiile vaste, liniștite și eterne, situate „între lumi” sau între universuri. Potrivit vechilor epicurei, zeii sălășluiau exact în aceste domenii de tăcere absolută și de armonie imuabilă, separați de tumultul, haosul și efemeritatea lumilor materiale. Prin extensie, termenul a ajuns să desemneze un spațiu de trecere, un refugiu intangibil, dincolo de agitația cotidiană.

Intermundiile lui Dan Damaschin sunt tărâmurile invizibile în care poetul se retrage pentru a medita asupra marilor teme ale cunoașterii: timpul, eternitatea, efemerul și sacrul. Căutarea acestui spațiu de suspensie, destinat în esență contemplației, nu se întemeiază însă pe o simplă retragere bucolică. Dimpotrivă, ea e inspirată de experiența-limită pe care o pune în scenă Eminescu în nuvela Sărmanul Dionis. Intermundiile se revelă ca locuri ale evaziunii metafizice, în care suspendarea temporalității obișnuite deschide perspectiva altei ordini a existenței. Nu este vorba atât despre fuga din lume, cât mai ales despre încercarea de a-i străbate vălurile succesive, pentru a descoperi, dincolo de aparența ei, acea dimensiune originară în care timpul, eternitatea și conștiința redevin comunicante. În această optică, poetul își asumă, cu o subtilă luciditate ludică, ipostaze spectaculoase ale dedublării și ale vulnerabilității ontologice. Într-una dintre cele mai expresive proiecții, își imaginează reacțiile teribile ale celor cărora li s-ar servi el însuși drept o delicatesă exotică. De pildă, dacă s-ar dizolva în văzduh, el s-ar lăsa numaidecât aspirat de nările uriașe ale unui animal fantastic; în această alveolă titanică a miticului, o simplă șoaptă a ființei se va transfigura ireversibil în sunetul pur și elegiac al unui nai: „Laud înțelepciunea unui animal fantastic / Dacă aș fi văzduh să mă inspire / Nările lui să-mi tălmăcească șoapta / Asemeni unui nai subțire” (Sărmanul Dionis).   

Dacă volumul de debut, Intermundii, stabilea cadrul metafizic, cel de-al doilea volum, Reculegeri (apărut la o distanță de șase ani), marchează o mutație de ton și de accent: gravitatea reflexivă se amplifică acum printr-o ironie fină și printr-o asumare histrionică a eului. Dan Damaschin face elogiul zădărniciei, cu o luciditate care refuză patosul de paradă. Într-o imagine de o frapantă modernitate vizionară, el ajunge să-l vadă aievea pe Narcis: „De atâtea săgeți în preajmă se înmiresmează / Răsufletul celui veșnic asediat / Cuiburi coboară pe ramuri de neant, vârtejuri / Cu ouă în care trupul păsărilor s a îngropat / Cum propriul nume l-ai învăța, deprinzi / Numărătoarea cerească între menhiri / Într-o urzire de nedestrămat de seve, în vitralii, / Palma sângelui culege trandafiri” (Narcis oglindindu-se în Styx).

Ancorarea marilor simboluri în experiența trăită devine mai pronunțată în Trandafirul și clepsidra, volum în care poezia se naște din freamătul vieții concrete. Aici, cele două embleme majore — floarea, a cărei frumusețe stă sub semnul efemerului, și clepsidra, ca măsură a timpului — ar fi riscat să rămână simple recuzite decorative, expresii ale unui lirism livresc și exterior, dacă nu ar fi intrat într-o coliziune productivă cu însuși poetul, care trece metafora prin proba biograficului.

​Privind retrospectiv prin prisma unei hermeneutici a devenirii, constatăm că frecventarea acelei imensități temporale pe care o numim generic „eon” — nu i-a fost deloc nefavorabilă poetului. Dimpotrivă, ori de câte ori acesta s-a lăsat sedus de proximitatea absolutului, a avut de recuperat un net beneficiu de conștiință. Acest câștig nu ține neapărat de teritoriul fragil al iluziei sau de efemeridele extaze lirice. Într-un gest de revizuire lucidă, el a coborât din turnul de fildeș al speculațiilor pure, pentru a înțelege cum anume sunt așezate temeliile realității. Cu alte cuvinte — în virtutea acestei mutații, de la visare la o sobrietate aproape prozaică —, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, mult mai pragmatic: „Cu greimea spumei se măsoară speranța scufundătorului / Ce încăpățânându-se ține să aducă în palma / clipei / Nestematele unui timp pe veci irosit. // Nu e în stare nimeni a tăgădui favoarea / acordată mie / Odinioară de Tăria însăși, / în timpul despre care nu țineam să aflu nimic / Cum la rându-mi nici eu nu intram în socotelile / sale, / Părtaș la jocul nesfârșit al eonului / Cu neputință de uitat îmi apăreau / Rânduielile bineștiute” (Fruntariile inocenței).

Pentru Dan Damaschin, asumarea măștilor mitologice în volumul A cincea esență reprezintă o modalitate de autoscopie. Dedublat în figura emblematică a bărbierului regelui Midas — cel condamnat de povara teribilului secret să-și sape groapa în pământ și să șoptească adevărul trestiei —, poetul se vede purtătorul de cuvânt al unei întregi stirpe: cea a confraților lui care nu au putut ține niciodată vreun secret. Această mărturisire programatică, enunțată cu o cuceritoare sinceritate încă de la debutul poemului, își dezvăluie resorturile intime în chiar textura confesiunii. Imposibilitatea păstrării tăcerii nu derivă dintr-o facilă locvacitate. Adevăratul motiv e că poetul a fost împovărat cu o taină care i-a depășit puterea stăpânirii de sine; în plus, secretul deconspirat, care nu era un bun personal pe care să-l fi putut gestiona, era, de fapt, o energie devoratoare, o materie incandescentă care reclama imperios să fie liberată prin cuvânt. În fața lui Hades, la trecerea hotarului dintre lumi, el nu se va teme de judecata zeului infernal, întrucât beneficiază de iertarea pe care i-o acordă poemele nescrise. Răsturnarea de perspectivă este revelatoare. Poemele nescrise — potențialități abandonate — alcătuiesc adevăratul lui tribunal interior, instanța supremă în fața căreia conștiința poetică își caută absoluțiunea: „S-ar cuveni, poate, să dobândească Revelația / doar cei ajunși pe pragul orbirii / Ori cei care pentru totdeauna amuțesc. / Fac parte dintre cei care n-au putut păstra / până la capăt legământul tăcerii / Și singura iertare la care pot spera înaintea / lui Hades / E din partea poemelor ce nu le-am scris” (Bărbierul regelui Midas). Versurile efectiv scrise se transformă într-o veritabilă trompetă a secretelor, amplificând ecoul tainelor esențiale și proiectându-le în spațiul public. Odată convertite în carte, mărturisirile își împlinesc destinul sub privirea cititorilor, devenind bun comun și mărturie a unei existențe consumate în slujba necondiționată a poeziei.

Misterul lui Kaspar Hauser a devenit un subiect fascinant pentru literatură, filosofie, psihologie și cinematografie (inclusiv celebrul film al lui Werner Herzog din 1974, „Jocul cu focul / Enigma lui Kaspar Hauser”). Cazul își găsește o rezonantă transfigurare în lirica lui Dan Damaschin, care îi dedică un întreg volum omonim. ​Pe de o parte, poemele reconstituie vertijul lăuntric al tânărului apărut, ca o prezență stranie și desprinsă de lume, pe străzile din Nürnberg: „fructele mâniei tale se pârguiesc lent ca poamele / într-un ținut alpin / nicicând nu-i prea târziu însă pentru cel înțelept / să-și iasă din minți / nici pentru uzul rațiunii să-și părăsească / matca, albia firească / dreapta măsură, legiuita cuviință pot fi / lepădate oricând ca scule netrebnice / mlaștinile pierzaniei licăresc mai seducător / decât argintul străvechi al cumpătării / iată cu o clipă înainte de răsuflarea-i de pe / urmă / cel până atunci întru totul supus voinței zeilor e / numai dezacord și împotrivire” (Kaspar Hauser). Pe de altă parte, este surprins, în oglindă, unghiul de incidență al martorilor oculari: perplexitatea, fascinația și tulburarea celor care l-au întâlnit și au citit, nu fără neîncredere, conținutul celor două scrisori misterioase purtate asupra lui. 

Decizia extremă a unui auto-sfârșit — concepută adesea ca un epilog deliberat, cu o puternică miză șocantă și spectacular-dramatică — vine dintr-o criză a fundamentelor. Ceea ce îl împinge pe poet spre această frontieră ultimă este, în fond, conștiința acută a lipsei oricărui adevăr absolut („eu nu posed nici un adevăr nu dețin nici o / certitudine”); e vorba despre o motivație prin excelență abstractă, pur intelectuală, care instituie o falie ireversibilă în raportarea lui la lume. Din acest punct de cotitură, atitudinea lui existențială se schimbă radical. El începe să scruteze realitatea cotidiană și detaliile cele mai mărunte cu o atenție hiperestezică, precum s-ar afla în fața propriei stingeri. Se instalează o resemnare activă, un asentiment senin și interiorizat la orice inițiativă exterioară care are drept capăt firesc propria lui nimicire: „încuviințez orice inițiativă ce ar avea ca rezultat / propria-mi nimicire” (Autosfârșitul).

În Cartea îndurărilor, Dan Damaschin pornește într-un periplu spre mormântul lui Hölderlin. Însă o asemenea călătorie spre o astfel de efigie tutelară nu este una gratuită; pentru a fi îndreptățit să o ducă la bun sfârșit, poetul trebuie să parcurgă un riguros itinerar de inițiere și probațiune spirituală. El face o mărturisire care lasă să se ghicească, prin nuanțe subtile, un traseu subteran către lumea de apoi, o trecere de dincolo de hotare. Apare motivul vameșului sau al tânguirii ritualice – figuri ale judecății lăuntrice și ale despărțirii de vămile văzduhului sau ale propriei conștiințe. Însuși titlul volumului e o cheie de lectură revelatoare: el sugerează un îndreptar de mântuire, pagini terapeutice, menite să ofere alinare și salvare unei ființe sfâșiate între interogația metafizică și iminența stingerii. 

Tematic și eclezial, volumul Rugăciunile Pictorilor aduce în prim-plan opere sacrale semnate de mari maeștri, de la Paul Gauguin, creatorul emblematicului Christul galben, până la Hans Burgkmair și al său Sfântul Ioan la Patmos. Direcția deschisă aici se prelungește firesc în Lacrymosa, o carte al cărei titlu trimite subtil la filonul nihilist al lui Emil Cioran — evocat, de altfel, în una dintre poezii, intitulate Trei definiții pentru E. M. Cioran: „1. Cioran este un teomah, adică / un luptător împotriva lui Dumnezeu; / el este un Saul din Tars, / căruia nu i-a fost dat / să ajungă, nicicând, / pe drumul Damascului. // 2. Cioran este acea slugă / a arhiereului, / care L-a pălmuit pe Iisus / și căruia Fiul Omului i-a răspuns”; „S-a spus despre Cioran / că ar fi un Iov modern: / Fals!”.   

Apărut în 2020 — sub ecoul tulburător al teribilei pandemii de Covid-19 —, volumul Epilog în cer reunește marile teme ale cărților anterioare.

Antologia lui Dan Damaschin se așază sub semnul unui hermetism viu, asumându-și filiația barbiană într-o formulă originală, perfect racordată la exigențele și sensibilitatea liricii de astăzi.