În vacanță, 
la mare, 
atât de departe părea prezentul de astăzi, 
pe cât e vara care a trecut, 
când uitasem cum e să fie frig 
și îmi doream puțină răcoare – pe care o obțineam, 
e adevărat, 
pe țărmul care aducea din zări, 
de sub vapoare, valuri de clipe.

​Aproape că nu îmi doream 
să mai vină toamna, 
când mă plimbam prin Bulgaria, 
pe un pod ridicat peste o albie 
sufocată de trestii... 

În timp ce mă uitam peste balustradă, 
îmi imaginam – și poate că așa și era – 
cum și-ar fi putut găsi un refugiu acolo, 
pe malul ascuns de stufăriș 
și învecinat cu apa stătută, 
orice om plictisit de civilizație.
​Oare din ce și-ar fi făcut locuința? 
Ideea mi-a dat-o o femeie, 
oprită lângă un căruț, 
care trăgea de o creangă mare, 
căzută la marginea parcului. 
S-ar putea să fi locuit chiar pe țărm. 
O și vedeam întinzând rufele dimineața pe sârmă, 
iar, pe la mijlocul zilei, 
când soarele bătea în tobe de foc 
să se audă că e sonor, 
se ascundea sub niște ramuri cu păsări cântătoare.

​Chiar mă întrebam, 
în drumul spre hotel, 
ce oare voi transforma 
din tot ce zăream 
în poem.