Iarna, 
când focul duduia în sobă, 
mai veneau, 
pe la mama Ioana, 
câteva femei. Așezate în marginea 
patului cu macat, 
își țineau furcile în brâu, 
precum ostașii prezintă onorul, 
și învârteau fusele gureșe, 
iar pisicile se tolăneau pe sub scaune.

Era și aceea o secvență 
despre care nu credeam 
că își va încheia 
vreodată 
posibilitatea de repetare, 
fiindcă adunările erau dese, 
mai ales când zăpada se încăpățâna 
să domine satul și să o ia la plimbare, 
la deal și la vale, 
în papuci de fulgi, 
iar din zbor să aducă pe uluci, 
printr-un transfer de oboseală, 
câte o cioară.

Din izolarea arhaică, 
te-ar fi atras în lumea urbană, 
ca un magnet, 
difuzorul din perete, 
din care scoteau capul vocile clare 
și calde ale crainicilor, 
care păreau a fi comentat din paradis.

Mi-i imaginam, 
când mă plictiseam, 
pe bărbați, cu mustață abstractă, 
iar pe femei, cu păr scurt și buclat.

Zbârnâitul fuselor era ca torsul de motan.

M-aș fi așteptat 
să înceapă cineva o poveste, 
dar subiectul era din lumea 
pe care o cunoșteam, 
ca un fum înălțat 
din gospodăriile curățate duminica 
devreme.

Încă am între degete 
și astăzi urma lânii din caier, 
din care trăgeam să fac un fir 
pe care să-l înnod la capătul fusului, 
sub îndrumarea unei torcătoare mai răbdătoare, 
care începea un fuior nou.

O, și câte exclamații 
stârneam! că se rupe firul.