Soarele a răsărit ca focul, dintr-o lampă. Prin urbe,

umblă oamenii, la fel de orbi la timpul care zboară,

ca furnicile mișună, după dumicatul sufletului,

fiindcă, dacă au găsit grăuntele pe care să-l dezbată,

nu se mai opresc din frământat, până somnul le cuprinde ființa,

la noapte.

Nu mă înscriu în lupta lor neasumată,

nu am niciun impuls să-i dau vreo direcție,

doar merg prin cetate și eu, cu alt sens al existenței mele precare.

Nu-mi vor cunoaște gândul, a cărui adâncime le depășește epoca.

Dornici să acceadă la fericirea zilei, se complac în dialoguri superflui,

menite, cred ei, să le favorizeze elanul spre a-și uita posibilitatea sfârșitului,

oricând acesta va veni: se omoară întruna să rămână,

în memoria scurtă a concitadinilor,

ca vecini plăcuți. Eternitatea lor atât durează –

cât îi pomenesc semenii, înainte de a lua masa

ori printre înghițiturile din supă, cu linguri mari de lemn.

(Va urma)