Târziu, în noapte, am auzit un zgomot extrem de puternic, lângă ușă. Pentru o clipă, gândul mi-a zburat (în glumă și nu prea) la ruși, că, poate, au aterizat în curtea mea. Mi-am amintit de Liviu Rebreanu, care, la fel, a ieșit din casa de la Ștefănești, pentru a se opune unor intruși, câțiva soldați sovietici, și a fost împușcat de către aceștia (variantă susținută de rudele marelui scriitor).

În discuțiile pe care le mai purtam, acum ani buni, cu amicii mei – la extazul lor, că suntem apărați de NATO, eu nu aveam decât o singură replică: „Spuneți-mi mie cine îi poate opri pe ruși, dacă urcă în tancuri și vin spre noi?”. Pentru câteva momente, se făcea liniște, fiindcă toți cădeau pe gânduri: „Da, ai dreptate – nimeni nu-i poate stopa” – le auzeam răspunsurile îngrijorate.

Azi-noapte, după ce am revenit în living, m-am oprit, pe câteva pagini, asupra semnificației a trei momente, din istoria noastră.

Pe patul de moarte, Ștefan cel Mare i-a cerut fiului său, Petru Rareș, să închine țara turcilor și nu rușilor (care nu se țin de cuvânt). Observația marelui domnitor are valoare istorică, a fost vizionară, fiindcă, indiferent de pacte, rușii nu au respectat niciunul în relația cu noi. Ba, totuși, un asemenea moment a existat: umanistul Dimitrie Cantemir (anii de domnie – 1693 și 1710 – 1711) a parafat primul tratat de alianță, pe picior de egalitate, cu țarul Petru cel Mare al Rusiei. Marele cronicar, Ion Neculce, rezervă o șesime din Letopiseț, domniei lui Dimitrie Cantemir, în vremea căruia a fost mare hatman. Când face portretul acestuia, Neculce știe să scoată în relief trăsătura de caracter dominantă. Astfel, Dimitrie Cantemir era „nemăreț, de vorovea cu toți copiii“, iar țarul „umbla pe jos ca un om prost“ (bine că nu pe tanc!).

(Va urma)